Şcoala-proiect a lui Constantin Noica, în care nimeni nu predă, dar maestrul şi discipolul îşi deschid reciproc drumuri, a fost posibilă doar într-un anumit context, în care orizontul închis şi sufocant al lumii cotidiene a permis, paradoxal, o deschidere spre interior. "Noica a deschis o fereastră pe care n-o vedea nimeni", rosteşte ferm Liiceanu, dar deschiderea aceasta nu se mai poate petrece în societatea de astăzi, în care cenzura a fost suspendată, iar libertăţile sunt garantate. Acest lucru confirmă parcă, la distanţă de decenii, reproşul pe care-l făcea Noica celor care au abandonat România comunistă, spunând că au ales, de fapt, libertăţile, în detrimentul libertăţii.
În condiţiile în care generaţiile de astăzi se îndepărtează din ce în ce mai mult de credinţa că unul dintre resorturile unei naţiuni este cultura, soluţia nu mai are cum să fie o şcoală precum cea de la Păltiniş, ci se impune una mult mai largă şi mai structurală: un sistem educaţional serios. Avem nevoie de profesori buni, spune discipolul lui Noica, "care au posibilitatea sădirii culturii ca soluţie" şi care pot forma şi construi individualităţi.
Gabriel Liiceanu se fereşte de generalizări, mărturisind că nu poţi judeca global sistemul educaţional al României, extrapolând cazurile de profesori fără vocaţie sau crez. Profesori buni încă mai există, doar că ei nu sunt integraţi într-un sistem care să dea reguli, care să funcţioneze şi care, la urma urmei, să poarte responsabilitatea educării unei generaţii. "Nu pot să înţeleg cum pot trăi oamenii fără să citească", spune cât se poate de franc şi inocent Liiceanu, directorul uneia dintre cele mai prestigioase edituri, Humanitas. Oamenii care nu au exerciţiul lecturii formează, însă, o imagine de ansamblu cu "inflaţia de diplome" din societatea noastră postdecembristă, care permite nu doar impostura intelectuală, ci şi pe cea publică.
În volumul aniversar "Despre Noica. Noica inedit", care va fi lansat vineri în cadrul Bookfest, Liiceanu aduce în scenă patriotismul mentorului său, care, cumva, explică disidenţa mult prea tăcută a acestuia. "În buna lui credinţă, Noica nu distingea între deturnarea sentimentelor patriotice către interese de grup şi patriotismul lui autentic, acela care-l făcea să plângă în faţa televizorului când Segărceanu pierdea un meci de tenis", explică Liiceanu episoadele în care Noica, ajuns la Paris, vorbea fără critică de Ceauşescu şi era taxat, ulterior, de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. De altfel, această "disidenţă tăcută" pe care Noica se pare că şi-a asumat-o a fost cea care i-a atras criticile de după 1989, unele mai grave, altele doar pe ton de reproş. Întrebat dacă el personal şi cei din preajma lui Noica au încercat să înţeleagă sau chiar să-i reproşeze acestuia tăcerea faţă de regim şi uneori buna-credinţa cu care îl investea, Liiceanu şi-a amintit discuţiile lungi şi grave purtate la Păltiniş şi credinţa filosofului într-un patriotism fără nuanţe. Noica, spune Liiceanu, nu putea să conceapă că poţi fi patriot altfel decât în felul lui, motiv pentru care, un timp, l-a crezut chiar şi pe Ceauşescu mânat de bune intenţii în ceea ce priveştea soarta ţării. Astfel, patriotismul lui Noica, clădit pe trei generaţii, de la paşoptişti până după război, se opunea, de fapt, unui patriotism de impostură care, spune Liiceanu, există şi în România de astăzi.
Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci, explică Liiceanu, singurul scop al comuniştilor fiind acela "de a scana creierul fiecăruia", nicidecum acela al unui bine general. "Mai bine că nu am ştiut atunci totul", spune, poate resemnat, Gabriel Liiceanu, pentru că dacă cineva ar fi ştiut că este urmărit pas cu pas, că oamenii din jur ar putea fi turnătorii lui la Securitate, "ar fi înnebunit, nu-i aşa?". Maşinăria Securităţii confisca reţelele afective ale unui om, reconstituia prieteniile acestuia parcă din ramură în ramură, îl încercuia, dorindu-şi doar să-l controleze total. Este şi motivul pentru care unul dintre colegii de generaţie al lui Noica, filosoful Alexandru Dragomir, studentul strălucit al lui Heidegger, l-a evitat pe Noica ani de zile, de frica închisorii. Nici după anii '70, povesteşte acum Liiceanu, când Noica nu mai avea domiciliu forţat, Dragomir nu a putut să-i ierte faptul că muzicianul Mihai Rădulescu nu a supravieţuit ororii carcerale, sinucigându-se la ieşirea din închisoare.
Memoria lui Constantin Noica va fi celebrată în cadrul târgului de carte Bookfest print-un dublu eveniment programat vineri, de la ora 16.30, la standul editurii Humanitas: lansarea a două volume dedicate mentorului Şcolii de la Păltiniş, “Despre Noica. Noica inedit” şi “Constantin Noica în arhivele Securităţii”, apariţie coordonată de Dora Mezdrea.
"Despre Noica. Noica inedit" articulează, pe opt tonalităţi, diferite din punct de vedere cultural şi afectiv, statura unui filosof aşezat atât la marginea cetăţii, în acest caz numită straniu Păltiniş, deşi paltinii nu există acolo, cât şi în centrul cetăţii, de astă-dată pe modelul agorei greceşti, în care maestrul este ascultat şi urmat. Unele texte din volum sunt doar reluate, dar ele primesc o cu totul altă lectură puse laolaltă, fiind citite în oglindă şi în comparaţie unele cu celelalte. Din cele opt "dări de seamă" despre Noica apare un portret în tot atâtea ipostaze şi nuanţe, acestea din urmă fiind cele care dau ineditul volumului, gândit ca gest omagial, la un secol de la naşterea filosofului.
Liiceanu spune că avem nevoie de cultură ca exerciţiu social, mirându-se că poţi exista ca necititor
