Preşedintele Klaus Iohannis a trimis, vineri, Curţii Constituţionale a României (CCR) o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM).
Legea CSM este a doua din pachetul de trei legi ale justiţiei, create de parlamentarii PSD şi ALDE şi criticate de corpul magistraţilor şi de organismele internaţionale.
Klaus Iohannis recizează în sesizare că textul legii este lipsit de claritate, precizie și predictibilitate și încalcă mai multe articole din legea fundamentală.
Klaus Iohannis critică ideea ca atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, deci ale Consiliului Superior al Magistraturii ca organ colectiv și reprezentativ, să fie distribuite celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ar însemna că vor funcționa de facto două structuri de tip Consiliul Superior al Magistraturii – una pentru judecători și una pentru procurori".
Redăm mai jos toate argumentele invocate de juriştii de la Cotroceni împotriva legii privitoare la statutul şi funcţionarea CSM:
Sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a trimis Curţii Constituţionale, vineri, 11 mai a.c., o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Vă prezentăm textul integral al sesizării:
Bucureşti, 11 mai 2018
Domnului VALER DORNEANU
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea
SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE
asupra
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a mai fost dedusă controlului de constituţionalitate în două rânduri, ca urmare a unor sesizări de neconstituţionalitate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 61/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018; Decizia Curţii Constituţionale nr. 251/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018). Cu toate acestea, considerăm că forma rezultată după punerea de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii conţine, în continuare, o serie de dispoziţii de natură să încalce principii şi prevederi constituţionale. Astfel, prin conţinutul normativ, unele dintre prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 124, ale art. 125, ale art. 133, ale art. 134, precum şi pe cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.
1. Art. I pct. 26, pct. 28, pct. 29 şi pct. 32 - cu privire la art. 40 alin. (1) lit. b), c), d), e), h) şi art. 40 alin. 2) lit. a), b), c), d), e), f), j) - din legea dedusă controlului de constituţionalitate sunt neconstituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie
Prin art. I pct. 26 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se abrogă art. 35 lit. d) teza finală din Legea nr. 317/2004. Conform art. 35 lit. d) din Legea nr. 317/2004, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are atribuţia de a elibera din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari.
Prin art. I pct. 28 din legea criticată se abrogă art. 36 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 317/2004. Conform acestor dispoziţii, Plenul CSM: "d) organizează şi validează, potrivit legii şi regulamentului, concursurile pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor; e) dispune organizarea concursurilor de promovare a judecătorilor şi procurorilor; f) numeşte comisiile pentru evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii".
Prin art. I pct. 32 din legea criticată - cu privire la art. 40 alin. (1) lit. b), c), d), e), h) şi art. 40 alin. (2) lit. a), b), c), d), e), f), j) - Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii pentru judecători şi procurori primesc o serie de atribuţii noi ca urmare a modificărilor operate în legile de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 şi a Legii 304/2004, precum şi o serie de atribuţii în domeniul carierei magistraţilor, care în prezent aparţin Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel, potrivit noilor reglementări, Secţia pentru judecători: numeşte şi revocă din funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - art. 40 alin. (1) lit. b); propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor - art. 40 alin. (1) lit. c); numeşte judecătorii stagiari pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului National al Magistraturii - art. 40 alin. (1) lit. d); eliberează din funcţie judecătorii stagiari - art. 40 alin. (1) lit. e); dispune promovarea judecătorilor - art. 40 alin. (1) lit. h). Totodată, Secţia pentru procurori: la propunerea ministrului justiţiei, înaintează Preşedintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestuia - art. 40 alin. (2) lit. a); numeşte şi revocă procurorii şefi de secţie ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - art. 40 alin. (2) lit. c); propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a procurorilor - art. 40 alin. (2) lit. d); numeşte procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului National al Magistraturii - art. 40 alin. (2) lit. e); eliberează din funcţie procurorii stagiari - art. 40 alin. (2) lit. f); numeşte în funcţii de conducere procurorii, în condiţiile legii şi ale regulamentului - art. 40 alin. (2) lit. j).
Conform art. 125 alin. (2) din Constituţie, "propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice". De asemenea, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei". Totodată, potrivit art. 134 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie: "(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. (...) (4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei". De asemenea, la art. 1 alin. (4) din Constituţia României se prevede că "statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale". Nu în ultimul rând, Capitolul VI din Titlul III (Autorităţile publice) al Legii fundamentale este intitulat "Autoritatea judecătorească" şi are trei secţiuni: Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti, Secţiunea a 2-a - Ministerul Public şi Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii.
Aşa cum a admis şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, Consiliul Superior al Magistraturii este organism colegial şi autoritate publică de rang constituţional. De altfel, având în vedere caracterul de organ colegial al Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională a stabilit faptul că mandatul constituţional de şase ani al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este unic, colectiv şi vizează autoritatea constituţională în ansamblu, iar nu fiecare membru al său, individual. Pe lângă faptul că Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colegial, instanţa de contencios constituţional a mai precizat şi că acesta este un organ reprezentativ în cadrul autorităţii judecătoreşti: "Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (...) De asemenea, conform dispoziţiilor constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii face parte din cadrul autorităţilor judecătoreşti. În acest context, autorităţii judecătoreşti nu îi poate fi conferit un alt statut faţă de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat." (a se vedea Decizia nr. 374/2016).
De asemenea, în jurisprudenţa recentă, respectiv Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a analizat raportul dintre atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a formula propuneri de numire în funcţie - conform art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie - şi atribuţia Preşedintelui României de a numi în funcţii publice - prevăzută de art. 94 lit. c) şi art. 125 din Constituţie şi a reţinut: "Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem [cu referire la dimensiunea constituţională a acestor termeni, a se vedea Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, par.109-110], aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nicio problemă de constituţionalitate din perspectiva art.94 lit. c), art. 125 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor." (a se vedea Decizia nr. 45/2018).
În aceeaşi Decizie nr. 45/2018, Curtea Constituţională a statuat că art. 125 alin. (2) din Constituţie "este univoc şi oferă o unică soluţie normativă în privinţa autorităţii competente să dispună promovarea judecătorilor în funcţii de conducere, fără a face distincţie în funcţie de ierarhia instanţelor judecătoreşti. Curtea reţine că promovarea judecătorilor are un dublu înţeles, respectiv de dobândire a unei funcţii de execuţie de nivel superior în ierarhia instanţelor judecătoreşti [grade profesionale de tribunal/ curte de apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] sau a unei funcţii de conducere (preşedinte/vicepreşedinte/preşedinte de secţie), în ambele cazuri judecătorul avansând în carieră. Nu se poate susţine că promovarea în funcţie vizează numai dobândirea unui grad profesional superior sau a unor funcţii de conducere de la instanţe judecătoreşti aflate pe o anumită scară ierarhică, pentru că o asemenea interpretare vădeşte nu numai o viziune selectivă asupra carierei judecătorului, dar în acelaşi timp, este contrară unui text constituţional unic şi imperativ sub aspectul atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii".
În plus, analizând art. 134 alin. (1) din Constituţia României, Curtea Constituţională a precizat următoarele: "textul constituţional se referă la propunerea de numire în funcţia de judecător sau procuror, şi nu în funcţia de conducere. O asemenea concluzie se poate desprinde din modul de redactare a textului care vizează accesul în funcţie, nu la cariera judecătorului/ procurorului ulterior numirii în funcţie. Textul indică faptul că judecătorul/procurorul stagiar nu este numit prin decret, ci prin actul Consiliului Superior al Magistraturii, în schimb, judecătorul sau procurorul definitiv este numit prin decret, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, fiind, astfel, învestit cu atributele specifice calităţii noi dobândite. În consecinţă, acest text se referă numai la numirea în funcţia de judecător/procuror, după caz, aşadar, la accesul în aceste funcţii, ca urmare a susţinerii examenului de capacitate". Rezultă deci că numirea în funcţie a procurorilor definitivi se face prin decret prezidenţial, la propunerea Consiliul Superior al Magistraturii, iar a celor stagiari, de către Consiliul Superior al Magistraturii prin hotărâre.
Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională a mai precizat şi că: "promovarea judecătorilor atât în funcţii de execuţie, cât şi în funcţii de conducere se realizează de Consiliul Superior al Magistraturii."(Decizia nr. 45/2018).
Trimiterile pe care le face legiuitorul constituant la legea organică a Consiliului Superior al Magistraturii ["în condiţiile legii organice" - art. 125 alin. (5), "în condiţiile legii" - art. 134 alin. (1), "potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică" - art. 134 alin. (2) sau "stabilite prin legea sa organică" - art. 134 alin. (4)] vizează, pe de o parte, necesitatea ca legea organică să precizeze aspectele procedurale prin care se vor realiza atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv ale secţiilor sale şi, pe de altă, parte, instituie posibilitatea creării şi a altor atribuţii de rang legal (deci complementare şi nu contrare celor de rang constituţional) atât pentru Consiliul Superior al Magistraturii, ca organ colegial şi reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, cât şi pentru secţiile acestuia, desigur, numai în măsura în care respectivele alte atribuţii nu afectează ori impietează asupra rolului constituţional stabilit pentru Consiliul Superior al Magistraturii.
În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, competenţa generală de garant al independenţei justiţiei aparţine Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca organism colectiv reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, iar secţiile au doar o competenţă specială, de atribuire, limitată numai la răspunderea disciplinară a magistraţilor. De altfel, materia răspunderii disciplinare este singura pe care art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală o atribuie tot Consiliului Superior al Magistraturii, dar prin secţiile sale.
Pentru a decela competenţele constituţionale ale celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii prin raportare la rolul constituţional general al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, trebuie interpretate dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) şi ale art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală. Analiza coroborată a celor două texte constituţionale relevă faptul că cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii nu se compun din toţi membrii CSM, ci exclusiv din cei 14 membri aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat. Nouă judecători fac parte din Secţia pentru Judecători şi cinci procurori fac parte din Secţia pentru procurori. Modul de constituire a secţiilor reflectă rolul constituţional al acestora, astfel cum este reglementat în art. 134 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, prin secţiile sale, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.
Rezultă, aşadar, că legiuitorul constituant a stabilit în mod neechivoc faptul că rolul secţiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii vizează exclusiv domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ca element specific, particular, al rolului general al Consiliului Superior al Magistraturii care, în ansamblul său, este garantul independenţei justiţiei. Acesta este şi motivul pentru care atunci când a utilizat sintagma Consiliul Superior al Magistraturii legiuitorul constituant a avut în vedere Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în timp ce atunci când a reglementat răspunderea disciplinară a magistraţilor (şi judecători şi procurori) a trimis expresis verbis la secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Competenţa specială în materie disciplinară a secţiilor reprezintă o garanţie semnificativă pentru asigurarea de către Consiliului Superior al Magistraturii a rolului său de garant al independenţei justiţiei, întrucât stabileşte faptul că judecătorii şi procurorii vor fi judecaţi în materie disciplinară fără nicio influenţă externă, exclusiv de către proprii reprezentanţi aleşi, fără ca la aceste decizii să poată participa ceilalţi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (reprezentanţii societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie).
Aşadar, atât timp cât Constituţia României a prevăzut o competenţă generală pentru Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, ca organ colegial şi reprezentativ, şi doar o competenţă de atribuire pentru secţiile sale, nu se poate admite ca, prin lege organică, atribuţiile stabilite la nivel constituţional pentru a fi exercitate de Plen să fie exercitate de către secţii şi nici ca secţiile Consiliului Superior al Magistraturii să primească alte atribuţii care fie sunt contrare, fie depăşesc rolul lor constituţional stabilit în art. 134 alin. (2) din Constituţie.
Într-o altă ordine de idei, dacă am accepta posibilitatea ca atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, deci ale Consiliului Superior al Magistraturii ca organ colectiv şi reprezentativ, să fie distribuite celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, ar însemna că vor funcţiona de facto două structuri de tip Consiliul Superior al Magistraturii - una pentru judecători şi una pentru procurori. Pe de o parte, această soluţie legislativă ar nega rolul constituţional stabilit de către legiuitorul constituant pentru Consiliul Superior al Magistraturii ca unică autoritate constituţională reprezentativă pentru magistraţi şi, pe de altă parte, ar conduce la accentuarea semnificativă a "corporatismului" decizional al secţiilor, aspect care ar afecta nu numai independenţa justiţiei, dar şi principiul constituţional al cooperării loiale în cadrul autorităţii judecătoreşti, această cooperare loială rezultând din faptul că deciziile care privesc independenţa autorităţii judecătoreşti, cu excepţia celor în materie disciplinară, se iau în Plen, cu participarea reprezentanţilor magistraţilor, dar şi a reprezentanţilor instituţiilor cu atribuţii semnificative în cadrul şi cu privire la autoritatea judecătorească (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei).
Din dispoziţiile constituţionale care stabilesc rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, ţinând cont de caracterul colegial şi reprezentativ al acestei autorităţi constituţionale, precum şi de rolul constituţional al secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că legiuitorul constituant a instituit o autoritate constituţională în sfera autorităţii judecătoreşti care exercită colectiv, în ansamblul său, o serie largă de atribuţii constituţionale şi legale, în timp ce secţiile exercită doar acele atribuţii pe care Constituţia le-a încredinţat în mod expres acestora, precum şi alte atribuţii de natură legală, dar care sunt în strânsă legătură cu rolul constituţional prevăzut în art. 134 alin. (2) din Constituţie. În alte sisteme constituţionale, unde constituantul a intenţionat să marcheze o distincţie netă între corpul profesional al judecătorilor şi corpul profesional al procurorilor, au fost create chiar prin Legea fundamentală consilii judiciare distincte. De lege lata nu aceasta este situaţia în România şi prin urmare, o lege organică nu poate institui o reglementare contra constitutionem.
În aceeaşi măsură ca şi Parlamentul României, Guvernul României, Curtea Constituţională sau alte autorităţi colegiale locale (consiliul local şi consiliul judeţean), Consiliul Superior al Magistraturii exercită atribuţiile sale ca organ colectiv. Respectivele atribuţii nu pot fi exercitate de alte structuri administrative, componente ori structuri interne ale autorităţilor publice în absenţa unor dispoziţii constituţionale exprese. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea rolului constituţional al tuturor autorităţilor publice antereferite.
În aceeaşi măsură în care comisiile parlamentare, ca organe interne de lucru, nu ar putea să se substituie Parlamentului, ca organ colegial şi reprezentativ, în vederea exercitării atribuţiei de adoptare a legilor, tot aşa secţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu s-ar putea substitui Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în vederea exercitării atribuţiilor constituţionale ale acestuia.
Având în vedere argumentele de mai sus, art. I pct. 26, pct. 28, pct. 29, pct. 32 - cu privire la art. 40 alin. (1) lit. b), c), d), e), h) şi art. 40 alin. (2) lit. a), b), c), d), e), f), j) - sunt neconstituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie.
2. Art. I pct. 37 şi pct. 41 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 21 din Constituţie
Art. I pct. 37 din legea criticată modifică art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 după cum urmează: "Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. Rezoluţia poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-şef, care poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor".
Art. I pct. 41 din legea criticată introduce după art. 45 un nou articol, art. 451, care, la alin. (1) prevede următoarele: "Împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului şef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară".
Dispoziţiile modificate prin art. I pct. 37 din lege sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, întrucât nu este prevăzut niciun termen în care inspectorul-şef confirmă sau infirmă rezoluţia de clasare în urma verificărilor preliminare. Or, ţinând cont de importanţa acestei proceduri cu privire la cariera magistratului în cauză, precum şi de imperativul asigurării unei soluţii cu maximă celeritate pentru a evita prelungirea unei situaţii de incertitudine cu privire la activitatea magistraţilor, aspect care ar putea avea un impact negativ chiar asupra independenţei justiţiei, stabilirea unor termene clare şi cât mai scurte pentru derularea tuturor etapelor procedurale în materia răspunderii disciplinare devine un element esenţial pentru asigurarea clarităţii, preciziei şi predictibilităţii normei.
Lipsa unui termen legal pentru confirmarea/infirmarea rezoluţiei de clasare de către inspectorul-şef, respectiv a unui termen prin care inspectorul-şef, în cazul în care infirmă rezoluţia de clasare, să dispună prin rezoluţie scrisă şi motivată completarea verificărilor se constituie în elemente justificative pentru lipsa de previzibilitate a legii, permiţând inspectorului-şef să tergiverseze luarea unei anumite decizii. Totodată, este afectat şi interesul legitim al persoanei care a sesizat Inspecţia Judiciară de a se adresa instanţei de contencios administrativ într-un termen rezonabil, în condiţiile în care rezoluţia de clasare este confirmată de inspectorul-şef.
Nu în ultimul rând, din examinarea textelor de lege menţionate rezultă că rezoluţia de clasare este supusă unui dublu control de tip ierarhic administrativ, realizat de către inspectorul-şef. Astfel, conform art. 45 alin. (4), într-o primă fază, inspectorul-şef confirmă/infirmă rezoluţia de clasare a inspectorului judiciar şi, în ipoteza în care infirmă rezoluţia de clasare, poate dispune completarea verificărilor. Conform art. 451 alin. (1), într-o a doua fază, inspectorul-şef soluţionează plângerea persoanei care a formulat sesizarea împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4). Din interpretarea sistematică a celor două texte de lege rezultă că inspectorul-şef se poate pronunţa de două ori asupra aceleaşi rezoluţii de clasare: o dată când o confirmă conform art. 45 alin. (4) şi a doua oară când este sesizat cu plângere de către persoana care a formulat sesizare. Or, în cazul art. 45 alin. (4) şi art. 451 alin. (1), instituirea unui dublu control exercitat de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare asupra rezoluţiei de clasare constituie un impediment administrativ fără nicio justificare obiectivă sau raţională, având drept finalitate întârzierea nejustificată în exercitarea dreptului persoanei interesate de a se adresa unei instanţe de judecată în vederea satisfacerii interesului său.
În jurisprudenţa sa referitoare la liberul acces la justiţie, constant Curtea Constituţională a statuat că acest principiu semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări. Competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revine legiuitorului, aceasta fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2), însă regulile procedurale nu trebuie să devină un impediment pentru exercitarea dreptului de liber acces la justiţie. De altfel, prin Decizia nr. 953/2006, Curtea Constituţională a statuat că, în sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Ca urmare, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea să nege acest drept al persoanei, încalcă prevederile art. 21 din Constituţie.
În concluzie, considerăm că prevederile art. I pct. 37 cu privire la modificarea art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 şi ale art. I pct. 41 cu privire la noul art. 451 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004 contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 21din Constituţie.
3. Art. I pct. 49 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie
Art. I pct. 49 din legea criticată introduce art. 481 în Legea nr. 317/2004, conform căruia "(1) În cauzele urgente sau care prezintă un interes public deosebit, Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz, poate stabili termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 şi 46. În aceste cauze, prelungirea poate fi acordată, la cererea inspectorului judiciar, de către Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz. (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), inspectorul-şef, din oficiu, poate dispune reducerea termenelor prevăzute de lege".
Aceste prevederi sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, putând genera un conflict de competenţe între cele două Secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii şi inspectorul-şef, ca urmare a faptului că reglementează posibilitatea pentru toate subiectele de drept de a stabili, în acelaşi timp, termene mai scurte în cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit. Astfel, pe de o parte, nu este clar cine are prioritate cu privire la stabilirea acestor termene mai scurte, respectiv secţiile sau inspectorul-şef, ce dispune din oficiu şi, pe de altă parte, nu se prevăd soluţii legislative cu privire la o soluţionarea unui conflict de competenţă între secţii şi inspectorul-şef. Astfel, este posibil ca inspectorul-şef să dispună reducerea termenelor, iar secţia respectivă să nu considere necesară măsura sau viceversa, o astfel de situaţie putând conduce la un blocaj cu privire la buna desfăşurare a activităţii inspectorului judiciar, cu consecinţa afectării funcţionării Inspecţiei Judiciare.
Totodată, analiza coroborată a tezei întâi şi a tezei a doua din art. 481 alin. (1) conduce la concluzia neclarităţii şi impreciziei normei, contrar normelor de tehnică legislativă. Dacă teza întâi se referă la posibilitatea ca secţiile să dispună reducerea termenelor prevăzute la art. 45 şi 46, teza a doua a alineatului se referă la prelungirea termenelor, fără a fi clar dacă această a doua teză vizează posibilitatea de a prelungi termenele în cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit sau doar posibilitatea de a prelungi termenele în cauzele în care în prealabil secţiile au dispus scurtarea lor.
De asemenea, stabilirea prin lege a posibilităţii ca secţiile Consiliului Superior al Magistraturii să intervină în activitatea Inspecţiei Judiciare pentru a dispune scurtarea sau prelungirea termenelor în anumite cauze urgente sau de interes public deosebit generează o contradicţie de natură legislativă. Astfel, în condiţiile în care modificările legislative aduse regimului juridic al Inspecţiei Judiciare au urmărit creşterea rolului acesteia, precum şi asigurarea unei independenţe operaţionale prin raportare la Consiliul Superior al Magistraturii, devine neclară şi contradictorie scopului propus de legiuitor reglementarea posibilităţii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii de a dispune cu privire la un element esenţial al unei proceduri administrative, anume durata acesteia, ceea ce ar constitui o încălcare a independenţei operaţionale a Inspecţiei Judiciare, consacrată în art. I pct. 70 din legea criticată - art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.
În concluzie, dispoziţiile art. I pct. 49 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea lor referitoare la calitatea legii.
4. Art. I pct. 54 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie
Prin art. I pct. 54 din legea criticată se modifică art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 după cum urmează: "Pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei. Măsura suspendării poate fi reevaluată oricând, pe durata judecării acţiunii disciplinare, până la pronunţarea hotărârii, de către secţia corespunzătoare".
Prevederea conform căreia măsura suspendării poate fi reevaluată oricând, pe durata judecării acţiunii disciplinare până la pronunţarea hotărârii de către secţia corespunzătoare nu respectă cerinţele privitoare la calitatea legii, fiind imposibil de dedus pe cale de interpretare, elementele substanţiale ale procedurii care ar face efectivă această prevedere, mai precis cum se poate dispune reevaluarea - la cerere sau din oficiu - iar dacă este la cerere, nu este clar cine poate solicita această reevaluare - magistratul cercetat disciplinar, inspectorul judiciar ori inspectorul-şef. Aşadar, norma este neclară, imprecisă şi poate genera impredictibilitate în aplicare.
În plus, teza a II-a a art. 52 alin. (1), nou-introdusă, referitoare la reevaluarea măsurii suspendării magistraţilor cuprinde o contradicţie vădită. Deşi se prevede că măsura suspendării poate fi reevaluată oricând pe durata judecării acţiunii disciplinare, cu toate acestea reevaluarea suspendării poate avea loc doar "până la pronunţarea hotărârii, de către secţia corespunzătoare", hotărâre care poartă asupra existenţei unei abateri disciplinare şi nu asupra suspendării din funcţie a magistratului. Or, posibilitatea de a solicita reevaluarea suspendării magistratului ar trebui să fie menţinută până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Deşi întăresc ideea accesului liber la justiţie, modificările introduse prin art. I pct. 55 din legea criticată nu sunt de natură să clarifice contradicţia relevată anterior, întrucât şi ele limitează în timp dreptul magistratului suspendat din funcţie de a solicita reevaluarea suspendării sale dincolo de pragul stabilit prin art. I pct. 54 teza a II-a, anume "până la pronunţarea hotărârii, de către secţia corespunzătoare".
În concluzie, art. I pct. 54 din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii.
5. Art. I pct. 61 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5), art. 133 şi art. 134, coroborate cu art. 124, art. 125 şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României
Art. I pct. 61 din legea criticată - cu privire la modificarea art. 55 din Legea nr. 317/2004 - introduce un nou caz de revocare din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii ca urmare a retragerii încrederii de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care aceştia le reprezintă.
Totodată, la art. 55 alin. (3) este prevăzută procedura privind retragerea încrederii, iar la alin. (4) se prevede că " (...) dacă solicitarea de retragere a încrederii este asumată prin semnătură olografă de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care le reprezintă membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii, Plenul Consiliului, fără a mai convoca adunările generale, ia act de retragerea încrederii. În acest caz, calitatea de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii încetează de la data la care Plenul Consiliului ia act de retragerea încrederii".
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că: "Revocarea trebuie analizată în strânsă legătură cu conţinutul mandatului la care se referă, respectiv cu caracterul imperativ sau reprezentativ al acestuia. În cadrul mandatului imperativ, organul reprezentativ acţionează numai potrivit obligaţiilor stabilite de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii pot retrage împuternicirea acordată fără vreo motivare. În baza mandatului reprezentativ, însă, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi. Cât priveşte posibilitatea revocării, Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii." (a se vedea Decizia nr. 196/2013).
Considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 196/2013 pun în evidenţă că, în baza mandatului reprezentativ, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi.
Totodată, echivalarea asumării prin semnătură olografă de către majoritatea judecătorilor şi procurorilor care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care le reprezintă membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii cu o decizie formală a adunării generale a magistraţilor care compun respectivele instanţe şi parchete denotă o gravă încălcare a principiului legalităţii consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie. Iniţierea unei proceduri de retragere a încrederii nu poate echivala cu decizia formală de retragere a încrederii, fiind două operaţiuni juridice distincte.
În cadrul unor organisme colective este foarte posibil ca numărul de semnatari ai unei propuneri care este votată în cadrul respectivului organism colegial să nu fie identic cu numărul de voturi pentru adoptarea respectivei propuneri. Din acest motiv, nu numai că instituţia revocării ca urmare a retragerii încrederii încalcă mandatul reprezentativ al membrului ales, dar posibilitatea ca acesta să fie revocat doar prin asumarea prin semnătură olografă a unei propuneri de retragere a încrederii în absenţa unui vot în cadrul organismului colegial (adunarea generală a magistraţilor din instanţele şi parchetele pe care le reprezintă membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii) echivalează şi cu încălcarea principiului legalităţii consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind asigurarea securităţii raporturilor juridice.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, caracterul colectiv şi reprezentativ al Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi principiul legalităţii consacrat în Constituţie, considerăm că introducerea posibilităţii revocării ca urmare a retragerii încrederii de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii le reprezintă încalcă art. 1 alin. (5), art. 133 şi art.134 coroborate cu art. 124, art. 125 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
6. Art. I pct. 70 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie
Atribuţiile Inspecţiei Judiciare vizează în mod egal atât judecătorii, cât şi procurorii. Însă, conform art. I pct. 70 din legea criticată - ce modifică art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 - Inspecţia Judiciară este condusă de un inspector-şef-judecător numit prin concurs de către Consiliul Superior al Magistraturii, ajutat de un inspector-şef adjunct-procuror, desemnat de inspectorul-şef.
Ţinând cont de faptul că Inspecţia Judiciară exercită atribuţii în egală măsură cu privire la judecători şi la procurori şi că aceasta funcţionează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii [organism, care potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale este "reprezentant, în egală măsură, al celor două ramuri ale magistraturii - judecătorii şi procurorii - şi garant, în această calitate, al independenţei justiţiei - în componenta sa referitoare la autoritatea judecătorească, respectiv instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public"], considerăm că legiuitorul nu poate institui o diferenţiere în cadrul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor, sub aspectul vocaţiei de a fi ales ca inspector-şef doar în favoarea judecătorilor.
Urmare a noii filosofii a legiuitorului cu privire la conducerea Inspecţiei Judiciare, rezultă că procurorii sunt excluşi de la dreptul de a fi numiţi în funcţia de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare, întrucât se stabileşte în mod neechivoc faptul că inspectorul-şef nu poate fi decât un judecător, iar inspectorul şef-adjunct nu poate fi decât un procuror. În aceeaşi măsură, legiuitorul exclude posibilitatea ca un judecător sa fie numit în funcţia de inspector-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare.
Cu alte cuvinte, norma menţionată prestabileşte calitatea magistratului ce poate ocupa funcţia de inspector-şef, anume cea de judecător, în acelaşi timp în care prestabileşte calitatea magistratului care poate ocupa în mod exclusiv funcţia de inspector-şef adjunct, anume cea de procuror. Acest mod de reglementare discriminatorie a regulilor care stabilesc calitatea profesională a magistratului ce poate ocupa principalele două funcţii de conducere ale Inspecţiei Judiciare afectează şi independenţa operaţională internă a Inspecţiei Judiciare, precum şi imparţialitatea activităţii acestei structuri. Ca urmare, pentru asigurarea unei reglementări nediscriminatorii între judecători şi procurori şi pentru asigurarea unui proces de selecţie care să reflecte atribuţiile Inspecţiei Judiciare, ca structură în cadrul unui organ colegial reprezentativ în egală măsură pentru ambele categorii de magistraţi, reglementările cu privire la numirea în funcţiile de inspector-şef şi de inspector-şef adjunct, precum şi cele cu privire la componenţa comisiei de selectare a inspectorului-şef ar trebui să prevadă posibilitatea de a participa la selecţie atât pentru candidaţii judecători, cât şi pentru candidaţii procurori.
În plus, spre deosebire de inspectorul-şef, care poate fi revocat în condiţiile art. I pct. 77 din legea criticată, pentru inspectorul-şef-adjunct legea nu prevede nicio procedură de revocare, în situaţia în care în timpul exercitării mandatului său ar acţiona cu încălcarea legii.
În concluzie, art. I pct. 70 din legea criticată creează un privilegiu nejustificat pentru judecători în defavoarea procurorilor cu privire la numirea în funcţia de inspector-şef şi un privilegiu nejustificat pentru procurori în defavoarea judecătorilor cu privire la numirea în funcţia de inspector-şef adjunct, norma fiind incompatibilă cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 16 şi art. 133 alin. (3) din Legea fundamentală.
7. Art. I pct. 74 şi pct. 78 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie
Legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 modifică substanţial reglementările privind Inspecţia Judiciară, raţiunea avută în vedere de legiuitor fiind aceea a asigurării independenţei funcţionale a Inspecţiei Judiciare prin raportare la Consiliul Superior al Magistraturii, instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea şi în relaţia cu celelalte autorităţi publice.
Art. I pct. 70 din legea criticată - art. 65 din Legea nr. 317/2004 - prevede că Inspecţia Judiciară este o structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi este condusă de un inspector-şef-judecător, numit prin concurs organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, conform art. I pct. 74 - ce modifică art. 67 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004 - prin intermediul unei comisii de concurs, art. I pct. 75 - ce introduce alin. (31) la art. 67 din Legea nr. 317/2004.
De asemenea, din analiza atribuţiilor Inspecţiei Judiciare reglementate în art. 74 din Legea nr. 317/2004 rezultă că această structură nu ar putea fi organizată ca autoritate independentă, în afara Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât atribuţiile acesteia sunt fundamentale pentru asigurarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei în componenţa cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor. Ca atare, rolul Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la organizarea şi funcţionarea Inspecţiei Judiciare, inclusiv cu privire la numirea şi revocarea din funcţie a inspectorului-şef şi a inspectorilor judiciari cu funcţii în conducerea Inspecţiei Judiciare nu poate fi golit de conţinut sau eliminat complet, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă organul colegial reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, cu rol constituţional de garant al independenţei justiţiei, independenţă a justiţiei care nu poate exista în absenţa independenţei operaţionale a Inspecţiei Judiciare.
Or, constatăm că art. I pct. 74 din legea criticată elimină din art. 67 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 proba scrisă şi testul psihologic din concursul pentru ocuparea funcţiei de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare. De asemenea, art. I pct. 78 din legea criticată modifică art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 astfel încât desemnarea de către inspectorul-şef a persoanelor din conducerea Inspecţiei Judiciare se face în urma unei simple evaluări a proiectelor de management specifice fiecărui post de conducere.
Toate aceste modificări sunt aspecte care indică o relativizare a standardelor profesionale impuse conducerii Inspecţiei Judiciare, cu consecinţa eliminării independenţei sale operaţionale. Această tendinţă generează efecte negative cu privire la calitatea activităţii Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii magistraţilor şi, pe cale de consecinţă, este de natură să pună în pericol independenţa justiţiei şi însuşi rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.
Asigurarea independenţei operaţionale a Inspecţiei Judiciare prin raportare la alte autorităţi publice nu exclude, ci, din contră, reclamă cu necesitate ca atribuţiile legale ale acestei structuri administrative să fie realizate în mod efectiv, în temeiul legii, de către inspectorii judiciari care, la rândul lor, ar trebui să se bucure de independenţă operaţională cu privire la exercitarea funcţiei în interiorul Inspecţiei Judiciare. Or, instituirea prin lege a unei dispoziţii care, pe de o parte, promovează subiectivismul inspectorului-şef în numirea conducerii Inspecţiei Judiciare şi, pe de altă parte, instituie o dependenţă totală a tuturor mandatelor de conducere din cadrul Inspecţiei de mandatul inspectorului-şef constituie o încălcare a principiului asigurării securităţii raporturilor juridice în exercitarea mandatelor de conducere de către respectivii inspectori judiciari.
Nu în ultimul rând, art. I pct. 78 - cu privire la art. 69 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 - prevede că desemnarea echipei de conducere se va face de inspectorul-şef "în baza unei proceduri în care sunt evaluate proiectele de management specifice fiecărui post, astfel încât să asigure coeziune managerială, competenţă profesională, comunicare eficientă". Textul este neclar, imprecis şi impredictibil, întrucât nu prevede nimic cu privire la conţinutul acestei proceduri, nu stabileşte niciun criteriu obiectiv pentru evaluare şi nici nu induce posibilitatea existenţei unor candidaţi, desemnarea fiind, de fapt, o selecţie subiectivă, arbitrară şi netransparentă a persoanelor care vor ocupa funcţii de conducere, selecţie operată de inspectorul-şef din rândul inspectorilor judiciari.
În considerarea argumentelor de mai sus, dispoziţiile art. I pct. 74 şi pct. 78 din legea criticată încalcă dispoziţiile art.1 alin. (5) şi art. 133 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
8. Art. I pct. 32, pct. 33, pct. 71 şi pct. 73 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie ca urmare a existenţei unor contradicţii şi paralelisme legislative
Conform art. I pct. 32 din legea criticată - cu referire la art. 40 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 317/2004 - printre atribuţiile referitoare la cariera judecătorilor, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii: "aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe". Cu privire la această atribuţie, învederăm faptul că art. I pct. 33 - cu referire la art. 41 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 - prevede că Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are ca atribuţie referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi atribuţia de a aproba "măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe". Astfel, această competenţă este prevăzută de două ori în lege, făcând parte din două categorii diferite de atribuţii ale Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
De asemenea, la art. I pct. 71 din legea criticată - cu privire la art. 66 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 - se prevede: "Inspecţia Judiciară funcţionează cu un număr de posturi necesar care să-i asigure îndeplinirea activităţii în condiţii optime". În forma în vigoare a art. 66 alin. (4) se precizează însă că: " Inspecţia Judiciară funcţionează cu un număr maxim de 70 de posturi".
Totodată, la art. I pct. 73 din legea criticată - cu privire la art. 66 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 - se prevede că "Numărul maxim de posturi pentru aparatul Inspecţiei Judiciare poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-şef ". În forma legii în vigoare, art. 66 alin. (6) are următorul conţinut: "Numărul maxim de posturi pentru aparatul Inspecţiei Judiciare poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-şef, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii".
Aşadar, constatăm că există o necorelare între cele două modificări operate de legiuitor cu privire la alin. (4) şi la alin. (6) ale art. 66. Astfel, art. 66 alin. (6) nu mai poate face referire la sintagma "numărul maxim de posturi" din cadrul Inspecţiei Judiciare, întrucât această sintagmă a fost eliminată din art. 66 alin. (4) şi înlocuită cu sintagma "număr de posturi necesar".
Această modalitate de reglementare nu este compatibilă cu rigorile principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice".
Respectarea standardelor de claritate şi predictibilitate a legii a devenit o cerinţă de rang constituţional. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (Decizia nr. 903/2010, Decizia nr. 743/2011, Decizia nr. 1/2014 şi Decizia nr. 562/2017). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26/2012 şi Decizia nr. 445/2014). În mod concret, prin Decizia nr. 1/2014, Curtea Constituţională a sancţionat paralelismul legislativ, constatând încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (paragrafele 111 şi 113).
Reglementarea aceleiaşi soluţii juridice în cuprinsul aceluiaşi act normativ afectează calitatea actului normativ astfel adoptat, sub aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate a acestuia. Or, art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 dispune că "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce". Suprapunerea legislativă cuprinsă la art. I pct. 32 şi 33 din legea examinată contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin viciile de tehnică legislativă, aceasta fiind susceptibilă în mod rezonabil să genereze confuzii şi neclarităţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii.
În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională.
PREŞEDINTELE ROMANIEI
KLAUS - WERNER IOHANNIS
