Istoriografia românească a acreditat ideea că Ştefan a fost obligat să poarte aceste războaie, cu un eminamente caracter defensiv, pentru apărarea ţării şi a credinţei creştine de încercările străine de cotropire, cele mai periculoase fiind cele ale turcilor.
Deşi este fără îndoială că marele domnitor a fost nevoit uneori să lupte pentru a păstra independenţa Moldovei, opinia conform căreia Ştefan cel Mare nu a năzuit decât către apărarea ţării şi a Creştinătăţii este o exagerare încurajată cu bună ştiinţă, mai ales în timpul perioadei comuniste, cu scopul de a dovedi că niciodată românii nu au dus o politică agresivă şi expansionistă, fiind dintotdeauna paşnicii apărătorii ai dreptului la autodeterminare al popoarelor şi al principiului neamestecului în treburile interne ale altor state.
Mai mult, interpretarea voit eronată a mesajelor diplomatice ale vremii, prin care Ştefan încerca să îi convingă pe veneţieni şi pe papă să îi trimită ajutor, iar aceştia sperau să îl persuadeze pe voievodul moldovean să continue lupta antiotomană fără a-i trimite însă necesarele resurse pecuniare (de exemplu, celebra scrisoare adresată de Ştefan cel Mare către statele apusene la 25 ianuarie 1475, în care vesteşte despre victoria de la Podul Înalt şi în care făgăduieşte şi pe mai departe „pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”), a contribuit de asemenea la răspândirea opiniei că voievodul de la Suceava ar fi luptat împotriva turcilor din datoria sfântă de a salva Creştinătatea de pericolul otoman.
În realitate, viziunea asupra motivelor pentru care Ştefan cel Mare a luptat în atâtea războaie trebuie serios nuanţată, în lumina numeroaselor argumente documentare şi logice.
În primul rând, este foarte interesant de observat că una dintre principalele surse care ajută în cunoaşterea şi înţelegerea domniei lui Ştefan cel Mare, cronica lui Grigore Ureche, este citată de istoricii moderni exclusiv pentru datele concrete pe care le oferă şi pentru celebrul portret final închinat voievodului şi mai puţin pentru motivaţia pe care cronicarul i-o atribuie acestuia. Numeroase pasaje din letopiseţ vorbesc despre firea războinică a lui Ştefan cel Mare, despre dorinţa lui de a obţine pe câmpul de luptă gloria marţială şi despre incursiunile de pradă făcute în afara Moldovei.
Astfel, imediat după urcarea sa pe tronul ţării, „Ştefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşaze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit.” (p. 83). Ureche mai spune tot referitor la începutul domniei că „scrie letopiseţul cel moldovenescu că fiindu Ştefan vodă om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă, ce în al cincilea an, să sculă den domniia sa, în anii 6969 (1461), rădicându-să cu toată puterea sa şi s-au dus la Ardeal, de au prădatu Ţara Săcuiască. ... după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu napoi...” (p. 83-84).
În acelaşi fel, după victoria de la Baia din 1467 împotriva forţelor regelui Ungariei, Matiaş Corvin, ca represalii, Ştefan „s-au dus şi el la Ardeal, de multă pradă şi robie şi ardere au făcut în Ţara Secuiască...” (p. 86). Apoi, în 1470, în contextul rivalităţii cu voievodul muntean Radu cel Frumos pentru gurile Dunării, domnitorul moldovean arde Brăila, notând cronicarul că acţiunea s-a desfăşurat„pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză.” (p. 88).
Apoi, în bătălia de la Soci din 1471, împotriva aceluiaşi Radu cel Frumos, Ştefan, care pornise la luptă „ca un leu gata spre vânatu” (p. 88), „pre muli viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu, numai ce au lăsatu vii doi boiari de cei mari” (p. 88). Doi ani mai târziu, în 1473, Ştefan porneşte spre a-l da jos din scaun pe rivalul său muntean,„fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădere, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsese iaste a doao vitejie” (p. 89).
Continuarea pe historia.ro
