Primul loc în care s-ar fi oprit câţiva suporteri ai Sevilla sau ai Glasgow Rangers ar fi fost stadionul echipei Unirea Urziceni. Pare mic, are o capacitate de doar 7.000 de locuri. Nelipsitele ziare, câteva grămăjoare de coji de seminţe şi un tur de 2 minute al stadionului ar întregi imaginea unui stadion ca majoritatea celor din România.
Primul localnic ieşit în calea unui suporter scoţian al lui Glasgow Rangers arată că deşi stadionul e mic, mândria adusă în inimile microbiste este imensă. Cu vocea gâtuită de emoţie, omul îşi aminteşte cum a sărbătorit când Unirea Urziceni a câştigat Campionatul României.
Mai înspre centrul oraşului, între o biserică şi o tribună de campanie electorală, un fan al Sevillei ar vedea clubul pensionarilor în acţiune. Poker, remi şi o mică demonstraţie de forţă. Apoi copii, veşnicele şantiere româneşti şi un cuplu de îndrăgostiţi ar întregi peisajul.
Luis Fabiano ar fi constatat că în municipiul Urziceni viaţa este liniştită, fără baruri care să-i ademenească pe fotbalişti până în zori. Şi poate tocmai în asta constă secretul echipei.
Pentru galeriile de suporteri străini care ar ajunge în gara din Urziceni, o duşcă de scotch made in Bărăgan ar merge de minune înainte să ia personalul spre Bucureşti.
Şi cum România rămâne veşnic surprinzătoare, Urziceniul rămâne un oraş fără microbişti fanatici care are o echipă lipsită de investiţii de sute de milioane de euro. Un oraş cu un buget local de doar 9,6 de milioane de euro pentru anul 2008 este casa echipei care poate câştiga până la 12 milioane de euro din prezenţa în Liga Campionilor.
