Unele state au mers însă mai departe și au trimis peste ocean numeroși infractori și criminali. Acest lucru nu s-a întâmplat doar izolat, ci s-a transformat într-o politică clară susținută de unele guverne pe parcursul mai multor decenii. Nu doar hoții, cerșetorii și alcoolicii erau trimiși în America, ci și infractorii violenți. În unele cazuri, aceștia nu erau deportați după ce-și executaseră pedepsele, ci chiar după pronunțarea pedepsei, ca alternativă la închisoare. Unele state au adoptat această politică în secret, încercând să înșele autoritățile din America, oferindu-le condamnaților documente de identitate false.
Această practică se remarcă în special în spațiul german. Spre deosebire de Anglia și Franța, statele germane nu aveau colonii în care să-și poată trimite criminalii. Nu exista nicio variantă germană a minelor din Siberia sau a coloniilor de muncă izolate la mii de kilometri de centrele urbane, precum în Rusia.
În prima parte a secolului al XIX-lea, statele germane au resimțit puternic presiunea de a se debarasa cumva de povara numărului mare de criminali. În ciuda faptului că în anii 1830-1840 au fost construite mai multe închisori, pauperizarea crescândă a populației, precum și creșterea numărului de furturi (într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic), sistemul nu mai putea face față. În plus, schimbările aduse sistemului judiciar și intensificarea activității forțelor de poliție în multe state germane au dus la creșterea numărului de prizonieri. Până la mijlocul anilor 1830, trei state germane s-au remarcat prin folosirea deportării ca alternativă la întreținrea unui număr din ce în ce mai mare de prizonieri. Este vorba de orașul-stat Hamburg, de principatul Saxa-Coburg-Gotha și de regatul Hanovra.
Nu este o coincidență faptul că aceste trei state aveau legături foarte strânse cu Marea Britanie, țară în care practica deportării infractorilor a fost o parte importantă și cunoscută a sistemului penal până în 1857. Hamburg și-a construit prosperitatea economică pe legăturile comerciale cu Anglia și se considera a fi „cel mai englez oraș de pe continent”. Casa princiară de Saxa-Coburg-Gotha a dat Angliei un prinț consort pentru Regina Victoria, pe prințul Albert, iar Regatul Hanovrei a ajuns sub conducerea unchiului Victoriei, Ducele de Cumberland, după venirea ei pe tronul britanic în 1837 (deoarece în regat funcționa încă Legea Salică prin care le era interzis femeilor ascensiunea la tron). Tocmai în această perioadă, la mijlocul anilor 1830, regatul Hanovra și principatul Saxa-Coburg-Gotha au început să trimită infractori condamnați în Statele Unite.
În urma unor experimente nereușite de a trimite grupuri de infractori în America, a devenit evident că era mai bine dacă aceștia erau trimiși peste ocean individual și nu parte a unor grupuri. Autoritățile din Hamburg au adoptat această practică în 1832, urmate fiind de cele din Saxa-Coburg-Gotha. Documentele arată că autoritățile preferau să trimită prizonerii peste hotare atunci când costurile condamnării și întemnițării acestora depășeau costurile necesare transportului către Statele Unite.
În Coburg, prizonierii erau luați în considerare pentru deportare atunci când se apropiau de finalul executării pedepsei, sau atunci când comportamentul lor sugera că, odată eliberați, își vor relua activitățile criminale. De cele mai multe ori, deportarea se făcea fără acordul prizonierilor (motiv pentru care mulți se întorceau în curând în Germania).
Continuarea pe historia.ro
