"Înainte de a-l naşte pe Kadri eram stresată că nu voi putea alăpta. Experienţa cu Sofia fusese traumatizantă pentru mine, la momentul respectiv nu am reuşit să găsesc în mine putere şi după doar două săptămâni am renunţat. Făcusem febră mare, abia mă puteam ţine pe picioare pentru că eram foarte slăbită şi ne chinuiam toţi. Eu, pentru că mi se părea că nu se mai termină şi aveam dureri foarte mari (cine a trecut prin asta ştie despre ce vorbesc), Dragoş pentru că se simţea neputincios iar Sofia mea mică pentru că simţea prin ce trec şi reacţiona ca atare… Pe lângă dureri aveam şi sentimentul de vinovăţie că nu fac ce trebuie, că eu nu pot ca celelalte femei şi eram pe punctul de a intra într-o mare depresie. Citisem tot felul de lucruri despre cât de urâtă poate fi depresia postnatală şi mă temeam că mi se va întâmpla şi mie. Mi-am dat seama că trebuie să fiu liniştită şi că e mai important să fac în aşa fel încât să funcţionez, am acceptat faptul că sânii mei sunt ca piatra, vineţi şi că nu iese nimic din ei iar când am făcut febră mare am oprit lactaţia şi am trecut pe lapte praf. După aceea, lucrurile s-au liniştit. M-am luptat în tăcere cu sentimentul de vinovăţie că poate trebuia să mai insist, să mai trag de mine dar Sofia a crescut şi, Slavă Domnului, nu a avut probleme de sănătate. A trecut timpul şi s-a şters amintirea asta, dar a revenit puternic atunci când m-am apropiat de momentul naşterii lui Kadri. Nu ştiu de ce, dar nu m-am mai temut de această dată. Îmi tot repetam în minte că voi reuşi să alăptez, eram foarte motivată şi când am născut l-am pus la sân şi el a început să tragă cu putere. În câteva zile eram aşa acomodată şi încântată că el papă bine, că pe mine nu mă dureau sânii şi aveam senzaţia că făcusem asta de nu ştiu câte ori. Mă tot întrebam cum de n-am reuşit prima dată, ce blocaj s-o fi produs atunci… N-am un răspuns pentru că, în mintea mea, am procedat exact la fel, doar că atunci n-am reuşit.
Acum era bine şi mă gândeam că-l voi alăpta vreo şase luni. Mai mult mi se părea prea mult, iarăşi, nu ştiu de ce. Mintea mea îngustă…:)
Azi Kadri are un an şi o luna şi încă papă la sân. E momentul lui de pace, momentul nostru în care ne conectăm şi vorbim doar din priviri. Îl înţeleg atât de bine! Ştiu că încă nu e pregătit să renunţe la sân şi nu îl voi forţa. Vreau să îl las în ritmul lui. Pe mine nu mă încurcă cu nimic, nu plec serile nicăieri fără el, nu sunt deranjată că mă trezeşte noaptea şi nici că uneori trebuie să îl alăptez în public. Apropo de asta: deşi mă cunoaşte multă lume nu mă feresc deloc să îl alăptez pe Kadri în public. Ştiu că sunt unii oameni deranjaţi şi care judecă aspru femeile care fac asta, dar eu le încurajez pe toate să nu se simtă prost pentru că nu fac un lucru greşit. Nu îmi etalez sânii ostentativ şi am grijă să fiu discretă când îl pun pe Kadri să pape dar nu mi-e ruşine dacă cineva se holbează la mine (ce treabă are respectivul de se holbează?), nu mă aşez în faţa mulţimii dar nici nu mă închid în toaletă şi nici nu caut cea mai ascunsă bancă pentru a-i da copilului meu să mănânce.
E un timp pentru toate şi când copilul e aşa mic el trebuie să fie în locul în care se simte cel mai în siguranţă… la pieptul tău, mama!", a scris Dana Nălbaru, pe blog.
