Mai puţin evidentă (deoarece, cum îi este obiceiul, mai puţin vocală şi mai prudentă) a fost poziţia UE, chiar dacă spectaculoasă a fost ralierea diplomaţiei comunitare la poziţia de condamnare a deciziei americane privind Ierusalimul, la ea aderând oficial „numele grele“: Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie... Desigur, foarte motivate fiind aceste foste puteri coloniale (dar şi, unele dintre ele, cu fost statut de Protector în zona Orientului Apropiat) de a se delimita cât mai vizibil de poziţia americană, tocmai pentru a-şi păstra canalele de dialog şi, de ce nu, atât de lucrativele pieţe de desfacere din ţările arabe şi, la modul general, din întreaga lume musulmană.
Acesta este nivelul de principiu al jocurilor.
Important, dar nu şi suficient. A început însă şi etapa a doua, cea mai importantă, de recuperare a actorilor din teren, foşti mari aliaţi tradiţionali ai SUA. Cred că în această cheie trebuie lecturată vizita pe care o efectuează azi Preşedintele Erdogan la Paris, cea mai importantă ieşire externă a liderului turc într-o ţară membră UE după încercarea eşuată de lovitură de stat. Turcia vine acum cu trei caracteristici absolut noi de poziţionare: relaţie strategică cu Rusia, poziţie de putere în Orientul Apropiat ca parte a triunghiului învingător în Siria (Rusia, Turcia şi Iran), auto-proclamare ca purtător de cuvânt şi coalizator diplomatic al mişcării de protest a lumii musulmane faţă de deciziile americane în legătură cu statutul Ierusalimului. Consecinţa fiind relaţii dintre cele mai proaste cu SUA, marcate de declaraţiile şi acuzaţiile explozive ale lui Erdogan, niciodată auzite până acum în relaţia cu SUA, odinioară garantul cel mai important al securităţii Turciei.
Va vrea oare Uniunea Europeană, scoţându-l în faţă pe Emmanuel Macron, noua stea a politicii comune europene, să recupereze Turcia, normalizând oarecum, în acest nou context favorabil, relaţiile cu Ankara, marcate de dubiile extrem de puternice asupra posibilităţii de a relua ceva din parcursul procesului de aderare, acum „îngheţat“? Asta pare a fi intenţia noului dialog iniţiat de Paris (fără îndoială cu susţinerea tacită a Germaniei). Iar Erdogan, ieri seară, declara că: „În ce priveşte problematicile regionale, în domeniul bilateral, toţi paşii pe care i-am făcut deja cu dl. Macron se îndreaptă în direcţia cea bună“. Va fi interesant de văzut cât va vrea să uite Macron şi partenerii săi europeni de celelalte probleme interne din Turcia, cele legate de drepturile omului, în dorinţa de a forma o cale de dialog cu un spaţiu pe care ei înşişi l-au pierdut de ani de zile în termeni de influenţă şi prezenţă efectivă în teren, alta decât cea economică.
