”Ne-am cunoscut acum 12 ani. Eu eram tânăr pe atunci, mă credeam nemuritor. La fel se credea şi el, deşi era doar un pisoi maidanez de o lună. Şi pentru că îi era frig, s-a strecurat la motorul maşinii unui muncitor în construcţii.
Aşa a ajuns la blocul ce-l ridicam chiar vis-a-vis de casa mea şi l-am adoptat cu toţii. Beneficiarii, arhitecţii şi muncitorii. A crescut pe şantier până am fost gata. N-avea nume. Dar ştiam toţi de el. "Unde e?" întrebam prima persoană pe care o întâlneam pe şantier. "Ăla micu? Cred că doarme sus la trei, pe terasă." L-au şi zidit o dată băieţii cumva pe nişte coloane de circulaţie a aerului de a trebuit să spargem un perete când l-am auzit că plângea.
Blocul s-a terminat şi când el împlinea un an şi eu 24 s-a mutat la mine. Nu în casă, căci nu suportam pisicile prea tare deşi el îmi era simpatic. Locuia la mine la paznic şi-l băgam la mine în casă cam o oră pe zi să ne jucăm. De mâncat avea mâncare la paznic mereu aşa că nu mai vâna. L-am numit Fibu şi n-am să vă spun de ce. Orice prindea îmi aducea doar să văd eu că ar putea trăi şi fara mine. Şi ce dacă? Şi eu puteam fără el! Dormea şi mânca cât era ziua de lungă, iar noaptea ieşea la agăţat. Şi ce dacă? Şi eu la fel. Eram amandoi nemuritori.
Mama mă-ntreba mereu de ce nu-l bag în casă de tot. Îi răspundeam că nu văd rostul, căci mie nu-mi prea plac pisicile şi oricum Fibu are cea mai bună variantă: mâncare şi căldură când vrea, libertate când vrea. Şi aşa a fost până în ziua când n-a mai venit. După câteva zile m-am îngrijorat, de ce să refuze el traiul perfect pe care şi-l asigurase la mine. După câteva saptamâni a venit şi explicaţia. L-am văzut venind de departe. L-am recunoscut mai puţin dupa culoarea şi dungile ordinare şi mai mult după vorbă. Vorbea extrem de mult. Mereu. Şi acum mă striga să-l aştept căci avansa greu, pierduse cumva un picior. Nu ştiu ce i se întâmplase, dar venise deja operat cu firele de la operaţie încă în carne. Probabil abia se pusese pe picioare (şi alea mai puţine acum) şi venise spre casă.
Ăla a fost momentul când l-am băgat în casă de tot. Era cât de cât ok cu trei picioare dar pierduse mult din viteză, dexteritatea căţărării şi foarte mult din săritura, căci un picior din spate îi lipsea.
Au urmat unsprezece ani perfecţi în care doi nemuritori au convieţuit perfect. Totul se schimbă mai puţin noi. Fiecare dintre noi era constanta celuilalt. Ştiam că orice ar fi când vin acasă el e acolo. Fibu era ca un câine. Tot timpul lângă mine, cu mine, pe mine. Mă urma peste tot. Când urcam în mansardă să fac sală se aşeza în pauze la fiecare aparat în parte de la care eu ieşeam. Trebuia să-l îndepărtez mereu pentru a putea face următorul set şi tot aşa. Ne suportam bine unul pe celălalt. Ne certam rar şi nu puteam sta mult timp supăraţi.
De câte ori veneam acasă şi aveam timp să dorm la prânz sau după-amiază o făceam în sufragerie întins pe canapea cu el pe pieptul meu sau lânga mine, cu spatele lipit de şoldul meu. Pe lângă faptul că vorbea mult, Fibu torcea la cea mai mică atenţie acordată. Nu trebuia neapărat să-l mângai sau să ţin mâna pe el. Şi dacă îi vorbeam îl apuca torsul. M-a văzut în momente bune şi în altele mai rele, iar eu am strâns după el când îi era rău, dar asta n-a contat niciodată pentru doi nemuritori.
Vara asta am aflat că are cancer şi tot vara asta s-a stins, la sfârşit de August. L-am dus la doctorul care l-a diagnosticat pentru că mi se părea ciudat că-şi schimbase locurile favorite de stat şi dormit. Alegea locuri reci, căci cancerul îl avea în burtică.
A fost o vară grea şi urâtă în care n-am plecat nicăieri mai mult de o zi-două ca să stau cu el. Stăteam pe jos în locurile în care se simţea el mai bine, îl mângâiam şi îi udam blăniţa cu lacrimile mele. Se stingea sub ochii mei ca o lumânare cu prea puţină ceară rămasă să susţină fitilul aprins al vieţii. Era piele şi os spre sfârşit. Când îl mângâiam mi se strângea sufletul căci îi mângâiam blana întinsă acum doar între oase. Dar o făceam căci băiatul meu a tors până în ultima zi.
A murit într-o noapte. Singura în care a plâns de altfel şi-n care deşi foarte ameţit şi nesigur pe cele trei picioare ale lui se chinuia să plece de lângă mine. L-am înmormântat în curte ca să nu fie departe de mine şi de casa noastră. Nu era nemuritor şi a murit ca să nu mă mai cred nici eu”, a scris Codin Maticiuc pe blogul lui.
