Ceea ce s-a petrecut în alegerile parlamentare nu a fost o întâmplare. Recenta campanie anti-UE în care protagoniștii sunt, de data asta, George Soros și președintele Comisiei Jean Claude Junker, te lasă iarăși perplex.
Narațiunea „suporterilor rezonabili” ai lui Viktor Orban, respectiv cei care îl justifică/explică pe liderul maghiar și scorul lui electoral prin apel la eficiența incontestabilă a guvernului și pragmatismul alegătorilor – care au votat rațional o guvernare care a livrat eficace - pălește în fața acestor realități. Dacă totul e pragmatic și rezonabil în Ungaria, de ce ai nevoie de Soros? De ce e nevoie să declanșezi o campanie mediatică la nivel (inter)național cu un asemenea conținut? Cui folosește acest discurs al victimizării și al luptei cu „oculta mondială” care niciodată, se pare, nu are altceva mai bun de făcut decât să lupte împotriva Ungariei? Și, mai ales, cum se face că protestele față de aceste inițiative sunt aproape palide în țara vecină?
Să ne înțelegem. Aici nu e vorba despre inocența sau vina lui George Soros. E vorba despre un stil politic, de o atitudine a Budapestei, de linii roșii sau nivel de rezistență/acceptare civică din partea unei populații care pare că își pierde anticorpii la extremism. Vă imaginați, totuși, așa ceva, la București sau în România? Inclusiv expulzarea dintr-un stat UE și NATO a unei universități americane? Evident, nu.
Și aici apare marea interogație legată de Ungaria și încotro se îndreaptă acest stat vecin cu România. Până unde este dispusă să meargă?
Ungaria suferă!... Dincolo de scandalul campaniilor de presă sau de țintele de pe panouri, tonalitatea discursului public este și ea îngrijorătoare. Ungaria lui Viktor Orban a dus la apogeu un discurs deloc nou, interbelic, dar relansat urgent după căderea comunismului. Este discursul anilor 90, al faimosului „guvern de istorici”, în care șeful guvernului se identifica drept premierul a 15 milioane de unguri. Că ungurii nu sunt 15 milioane nici dacă îi numeri precum Pristanda steagurile, e altceva. Mesajul era important: premierul de la Budapesta este premierul ungurilor, fie și „în spirit”, oriunde s-ar afla ei.
Dar prin comparație cu ceea ce se petrece azi, „guvernul de istorici” este un produs de bibliotecă. Ingenuu. Discursul suferinței maghiare și proiectul revanșei au ajuns în epoca Orban la apogeu. Cu trei ani înainte de Trianon, Budapesta și-a exhibat toate „rănile” arogându-și, oficial și exclusiv, prin șeful de cabinet al premierului, dreptul unic la suferință: „Este timpul ca vecinii noștri și liderii Europei să recunoască și să-și adapteze politicile în consecință: națiunea maghiară este victima tratatului de la Trianon... Națiunea maghiară ar trebui să primească, dacă nu o reparaţie materială, cel puţin repararea morală a celei mai mari nedreptăți din istoria lumii” .
E clar? Când spui Ungaria, spui suferință, răni deschise, durere, nedreptate. Acesta e refrenul. În această narațiune oficială, Ungaria este un Iov, un drept care suferă, un caz unic de durere și persecuție. Un Iov la scară mondială, din moment ce vorbim, nu-i așa, despre „cea mai mare nedreptate din istoria lumii”.
Există aici un naționalism teribil, chiar dacă întors pe dos. Dacă naționalismul înseamnă de obicei exhibarea poziției de lider, a performanței și excepționalismului propriei comunități, pentru unguri naționalism înseamnă inclusiv a fi numărul unu la... suferință. Noi suntem cei care am pătimit cel mai mult! Bube istorice purulente, menținute ostentativ așa și exhibate indecent. Acesta e menu-ul. Precum cerșetorii care la intersecții își arată insistent rănile pentru avantaje materiale, Ungaria a ajuns să își exhibe suferința peste tot, pentru recunoaște și compasiune.
Și, de ce nu, pentru revanșă.
A avertiza că rănile trebuie închise, nu exhibate, înseamnă atentat la ideea națională maghiară. A atrage atenția că și Austria, la vremea ei, a trecut, poate, prin aceeași dramă, a pierdut prestigiu, teritoriu, populație – devine negarea suferinței maghiare....
În realitate, nu a fost niciodată vorba despre Ungaria în sine. Ci despre Ungaria inclusă în Monarhia Austro-Ungară, entitate cu un singur împărat, sub a cărui conducere erau administrate în comun Ministerul de Externe, Ministerul de Război și Ministerul de Finanțe (ministerele „imperiale și regale”, toate cu sediul la Viena). Plus monedă comună, piață unică și spațiu vamal comun.
Această entitate imperială s-a destrămat – tocmai pentru că era imperială, nu pentru că era „ungurească”! - când noua idee-forță a Istoriei a devenit ideea națională, respectiv dreptul naționalităților de a avea stat național propriu (ceea ce Ungaria până la 1918 nu a fost niciodată). Pacea de la Paris și Trianonul au consfințit exact principiul naționalităților („pax americana”), cu aceeași grilă a fost judecată și Ungaria, sub oblăduirea unuia dintre promotorii ei, președintele american Woodraw Wilson. În retorica budapestană a zilelor noastre, un soros-ist, probabil, avant la lettre, precursor al unor nomina odiosa precum Nuland, Junker sau Timmermans (toți, și mulți alții, etichetați ca atare de Viktor Orban). Un „anti-ungur”, cum altfel, are și-a permis să susțină și să promoveze o nouă filosofie politică universal, bazată pe principiul naționalităților, care mai dăinuie și astăzi, și căruia noi, românii, dar nu numai, îi datorăm atât. Suprema construcție mondială a zilelor noastre se numește Organizația Națiunilor Unite, și are va fundament exact această filosofie. Totul, firește, a fost și este o conspirație anti-maghiară... (Culmea ironiei, de care ungurii nu sunt conștienți, de aici și patetismul și ridicolul, e tocmai asta: prin etnicismul său pur și dur, 100% anti-migrație, Viktor Orban și adepții săi, oriunde ar fi ei, sunt de fapt cei mai radicali susținători ai principiului naționalităților, respectiv al Trianonului, pe care, altminteri, vor să îl demoleze...)
Dacă Austria a putut să își asume această condiție istorică, Ungaria de ce nu poate? Și de ce nu vrea? Aici e de fapt întrebarea fundamentală și absurdul situației. Dar și pericolul. Căci dacă este deseori amuzant să privești umflarea în pene a vecinilor noștri, este, concomitent, și periculos. Extrem de periculos. Budapesta calcă orice principiu în picioare pentru obiectivele ei, dansează cu Rusia și China, în pofida Americii sau chiar a Europei, pentru ca proiectul ei regional (revizionist) să dăinuiască.
Cât despre vecinii ei sau opțiunile maghiarilor din aceste state, aceștia nici măcar nu contează. Ungaria a pregătit deja proiectul și îl implementează, unul care face, printre altele, ca asociațiile politice ale maghiarilor din jurul ei să devină filiale ale partidului de guvernământ de la Budapesta.
În defavoarea lor evidentă.
Câte Ungarii pentru maghiarii din Transilvania?
Există în Transilvania o admirație, tacită sau explicit, față de Budapesta. Și nu e deloc nefiresc. Dar este vorba aici, implicit, de Budapesta istorică, imperială, despre Mitteleuropa fastuoasă, habsburgică, a culturii evreiești sofisticate și aristocratică, a superiorității de civilizație, nu neapărat de rasă sau de etnie. Pentru mulți, foarte mulți unguri din Transilvania, ca pentru mulți români, de altfel, asta însemna Budapesta – prin extensie, Ungaria.
Și nu e nefiresc să fie așa. Doar că astăzi suntem în cu totul alt registru. Ungaria lui Viktor Orban este complet opusul acelei Ungarii. Proiectul lui e altceva decât Ungaria din cărțile despre Mitteleuropa. Orban nu este produsul nici cultural nici mental al Budapestei, al urbanității și tradițiilor ei. Orban nu iubește Imperiul, decât dimensiunea lui etnicistă și rasistă (care au existat și ele, indiscutabil). Ca tipar și extracție, este un personaj de provincie, crescut cu cheia la gât în vremea gulaș-comunismului maghiar, departe de Budapesta, și fără mari valențe culturale sau fără respect pentru acest tip de îndeletniciri. Interesul lui pentru Imperiu este, cum spuneam, strict pe dimensiunea națională (maghiară). Viktor Orban a jucat fotbal pe maidan, nu golf, nici măcar tenis (dacă ar fi să vorbim despre ierarhii „aristocrate” ale sportului). El și grupul său de prieteni, același de vreo 30 de ani, cu mici excepții, sunt expresia acelei Ungarii, crescute în afara – dacă nu în Opoziție – cu Budapesta, o Ungarie vitală, patriotică și etnicistă, chiar „turanică”, nereligioasă și ostentativ anti-aristocratică – convertirea recentă a protestantului Orban la catolicism sau la „aristocrație” are mai degrabă aerul unui exercițiu de putere și de „forme”, nu de conținut. Aceea Ungarie este cea care acum a irupt pe scenă în spatele liderului de la Budapesta. Și aceasta este explicația că singurul fief electoral pe care nu îl are liderul FIDESZ este tocmai capitala. Iar bătălia lui cu Universitatea Central Europeană (CEU) este inclusiv confirmarea profilului său spiritual, cultural și politic: o bătălie cu ideile culturale universaliste și cu academos-ul „gomos”, sofisticat, și vorbitor de limbi străine pe care Orban, în realitate, îl abhoră. Pe cale de consecință, ca cineva care crede că poate controla totul, vrea că îl aducă la ordine, așa cum face și cu istoria sau istoriografia maghiară, devenite astăzi unelte de stat.
Schematismul acesta s-a extins și la relația cu maghiarii din jurul Ungariei, care trebuie și ei, înainte de a fi „acreditați”, respectiv acceptați și finanțați, să arate, să scrie, să vorbească în consecință. Să se subordoneze adică lui Viktor Orban și planurilor sale. Despre asta e vorba, până la urmă. Asociațiile maghiarilor, inclusiv UDMR, trebuie să devină filiale al FIDESZ-ului de la Budapesta. Sau să piară.
Cuvântul de ordine la București, la Târgu Mureș sau la Cluj Napoca trebuie să fie cumpătarea. Dar o cumpătarea fermă. Am intrat într-o logică periculoasă a discursului maghiar și a sporirii iresponsabile a prezenței Ungariei în Transilvania. De la sine, Budapesta nu se va opri. Și România a pierdut deja prea mult timp. Cu cât se întârzie reacția Bucureștiului, cu atât aceasta va trebuie să fie, fatal, mai dură. Reacția fermă trebuia de mult să vină, și această spirală care ne duce la confruntare trebuia demult stopată. Nu e limpede de ce România se retrage în fața unei presiuni evidente și pe toate planurile, deși știe că nu se va putea retrage la nesfârșit.
Proiectul maghiar rimează periculos cu retorica și gesticulația delegației maghiare de la Conferința de pace de după Primul război mondial. Toate elementele sunt pe masă. Implicare pe dimensiuni multiple – infrastructură, cultură, sport, economie etc. – este de fapt ilustrarea argumentelor de la Trianon ale delegației maghiare care se străduia să probeze, chipurile, organicitatea socială, culturală, politică, economică sau de infrastructură între Ungaria și Transilvania. De aceea, se argumenta - dincolo de faptul că românii ar fi o rasă inferioară, care oricum nu pot crea un stat -, că cele două teritorii nu se pot rupe. Adică exact ce se construiește acum (a se vedea inițiativa UDMR „Viitorul în Transilvania”). Infrastructura din Transilvania – care va lega prin autostradă regiunea de Ungaria sau Clujul de Budapesta prin tren rapid - este expresia acelui proiect. Investițiile ungurești în bazinul carpatic – cu proiecte exclusiv in limba maghiară! - tot asta vizează. Finanțarea echipelor de fotbal, a bazelor sportive, a grădinițelor sau a instituțiilor de învățământ vizează același obiectiv. De la delegarea unui reprezentant al lui Viktor Orban pentru autonomia maghiarilor până la preconizata vizită a Papei în România – totul este și va fi utilizat pentru acest proiect. Ungaria trebuie să fie prezentă peste tot, iar înainte de a deveni formală, explicită, co-suveranitatea trebuie să fie implicită. Și la asta se lucrează, în fața unei Românii buimace și a unui București vinovat prin tăcere.
Politica faptului împlinit.
Momentul consensului euro-atlantic al României – așa numitul Acord de la Snagov din 1995 prin care toți liderii politici și-au asumat printr-o declarație integrarea în UE și NATO -, nu a mai fost urmat până acum de nici un alt consens eficace și lucrativ, nici măcar pe Basarabia. Dar modelul trebuie continuat și va trebuie reîncercat acum, în preajma Trianonului, pe chestiunea maghiară. Sub egida, eventual, tot a Academiei Române.
Premisa trebuie să fie următoarea: în România este de la sine înțeles că schimbarea frontierele sau a statutului Transilvaniei nu se va putea face decât în urma unui război. Pe care nu îl poate dori niciun om responsabil. Și tocmai pentru asta, orice violență potențială trebuie curmată din fașă. Iar tăcerea și inacțiunea sunt strategii politice iresponsabile.
Riscul ca maghiarii din România să devină prinși exclusiv în proiectul lui Orban este enorm. De aceea trebuie făcut ceva. Problema cu UDMR-ul nu este că reprezintă maghiarii din România – e firesc ca ei să fie reprezentați pe toate palierele, să învețe, să studieze, să râdă și să plângă, vorba lui Vieru, în limba lor. Problema UDMR-ului este că a devenit o filială a FIDESZ în România. Iar FIDESZ a devenit iresponsabil.
Și nu toți ungurii vor asta. Și nici nu trebuie lăsați fără alternativă. Există în Transilvania, există la Târgu Mureș sau la Cluj Napoca, la Oradea sau la Satul Mare, la Timișoara sau Arad, tineri unguri neradicalizați, care nu obligatoriu simpatii față de liderii UDMR, nu au plecat din România și nici nu vor să o facă. Pot să coopereze cu românii pe multe planuri, inclusiv politice, pentru că, în definitiv, este țara tuturor.
Problema este că aceste categorii de tineri maghiari au șanse reduse în actuala configurație politică. Partidele de mainstream și „oamenii vechi”, indiferent de etnie, blochează acest canal. E relativ de înțeles. Nimeni nu vrea concurență, nu doar UDMR-ul. Dar în actuala conjunctură, firesc nu este. Căci astăzi, mai mult ca oricând, acești tineri maghiari trebuie implicați, alături de români sau alte naționalități, în spațiul civic, cultural și politic. Altminteri, UDMR, și prin ea Budapesta, va controla, așa cum încearcă acum, tot ce ține de destinul comunității maghiare (alocații financiare, rețea media, posturi la nivel național și local, reprezentare etc.) Și asta nu e normal cel puțin dată fiind diversitatea maghiarimii din România.
În perioada interbelică, exista o dispoziție prin care partidul care câștiga alegerile primea automat un bonus de 10% pentru ca să poată guverna fără a produce blocaje sau a apela la „soluții imorale” - cum este astăzi UDMR-ul. Nu e clar dacă o asemenea soluție e acceptabilă acum pentru ca spectacolul bizar și tăcerile inexplicabile de la ultimul Congresul UDMR să nu se mai repete. E momentul însă pentru o discuție serioasă la nivel public și politic. De la o soluție de tip „bonus” pentru partidul câștigător până la scăderea pragului electoral – totul ar trebuie discutat.
În concluzie, reacția României pe acest dosar extrem de periculos trebuie să fie dublă. În primul rând, un mesaj ferm de oprire a intruziunii maghiare în Transilvania care, lăsată liberă, nu se va potoli în niciun caz dată fiind atmosfera din politica, dar și din societatea ungară. Lucrurile vor deveni și mai grave odată cu apropierea Trianon-ului.
În al doilea rând, vor trebui create condițiile prin care politica românească, dar și minoritatea maghiară, să nu mai fie robul electoral al UDMR-ului, iar alternativa la aceasta nu trebuie să fie un partid maghiar și mai radical. Cum spuneam, inclusiv prin scăderea pragului electoral pentru a permite accesul în parlament a unor formațiuni civico-politice constituite pe modelul slovac al Most-Hid („Podul”, în maghiară şi slovacă), un partid maghiar din Slovacia înființat în 2009, cu electorat mixt, președinte maghiar și vice-președinte slovac, apărut ca reacție și alternativă la UDMR-ul lor, respectiv, Partidul Comunităţii Maghiare.
Momentul Snagov pentru chestiunea maghiară trebuie generat și asumat la nivel public și politic, iar măsurile adoptate, inclusiv liniile roșii, însușite prin consens de către toate partidele și instanțele de decizie.
Ungaria are un consens „Snagov” pe chestiunea Trianonului. România trebuie să construiască și ea unul.
