Cea mai renumită ceramică fină din Europa se fabrica într-un judeţ din România

 
Vestigiile primei şi celei mai renumite Manufacturi de faianţă fină din centrul şi estul Europei scoase la iveală de cercetători.
Vestigiile primei şi celei mai renumite Manufacturi de faianţă fină din centrul şi estul Europei scoase la iveală de cercetători.
FOTO: http://zhd.ro

Batiz este o mică localitate din judeţul Hunedoara, situată pe malul râului Strei. În vara anului 1968, cercetătorii Magdalena Bunta şi Paul Gyulai scoteau la lumină, în vatra localităţii, vestigiile primei şi celei mai renumite Manufacturi de faianţă fină din centrul şi estul Europei



Săpăturile arheologice au descoperit întregul complex al unei fabrici, respectiv temeliile atelierelor, urmele cuptoarelor de ars ceramica, tipare şi creuzete de turnare, piese de probă, precum şi o considerabilă cantitate de piese rebutate. Dacă până atunci, doar memoria colectivă a satului mai păstra amintirea existenţei, într-o epocă nedefinită, a unei fabrici de „porţolan” înfiinţată de italieni şi francezi, de această dată, mărturiile atestau un fapt istoric real, scrie zhd.ro.

Aspecte cu sapatura arheologica din anul 1968 care a scos la iveala manufactura Batiz Industrii dispărute: fabrica de faianţă fină de la BATIZ. La 1822, cea mai renumită ceramică fină din Europa se fabrica în judeţ.

După ani buni de documentare în arhive şi colecţii muzeale, cei doi istorici ai Muzeului de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca au stabilit că Manufactura de ceramică fină de la Batiz a funcţionat vreme de peste o jumătate de secol, între anii 1810-1865. Dată fiind importanţa acestei descoperiri pentru istoria industriei central-europene, cei doi cercetători au dedicat manufacturii hunedorene o lucrare monografică amplă, publicată într-un tiraj mic, în anul 1971, relevând, pe această cale, mediului occidental istoria foarte puţin cunoscută a acestei importante fabrici.


În epoca Barocului, porţelanul devenise un produs de lux. Fiind foarte costisitor, era întrebuinţat doar de elita vremii, astfel încât, aceste articole au rămas inaccesibile publicului larg. Pentru orăşeni şi lumea rurală, locul porţelanului a fost luat de faianţa fină sau maiolica, mult mai ieftină şi pretabilă fabricării vaselor de folosinţă casnică. Numele acestui tip de semiporţelan venea de la cel al localităţii Faenza (faianţa), vestit centru al maeştrilor ceramişti italieni, dar şi de la insula Mallorca (maiolica), principal loc de producere a semiporţelanului, în zona hispano-mauretană.

În Transilvania Principatului autonom, cele dintâi preocupări pentru fabricarea artizanală a faianţei aparţin olarilor anabaptişti, care au răspândit vasele din aşa-zisa faianţă habană. După aproape un veac şi jumătate, evenimentele politice din Europa aveau să impulsioneze, în mod neaşteptat, producţia articolelor din faianţă. În noiembrie 1806, Napoleaon Bonaparte instituia Blocada continentală, la care aderase şi Imperiul Austriac. Acel embargou oprea negoţul cu produse englezeşti, inclusiv cele din ceramică, unde britanicii deţineau un adevărat monopol pe piaţa continentală. În toamna anului 1810, împăratul Franţei decreta distrugerea faianţei fine englezeşti aflată în circuitul comercial. Faptul în sine a avut darul să favorizeze producţia de ceramică fină autohtonă din Europa centrală şi de est.

Astfel, încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, pe teritoriul transilvănean, o serie de meşteri francezi, italieni şi moravieni au înfiinţat ateliere de faianţă fină, mai întâi la Batiz, iar ulterior la: Cluj, Târgu Mureş, Sibiu, Gurghiu, Braşov, Caşin, Lipova, Tileagd.

Aflat în concurenţă cu breslele olarilor, moravianul Simion Topler Junior întemeia, în jurul anului 1805, un atelier ceramic, la Cluj. Pentru producerea semiporţelanului fin, apelase la serviciile unui expert străin, care cunoştea secretele de fabricaţie. Izvoarele documentare conduc către persoana lui Georg D’André, un maestru italian, de origine franceză. Din câte se pare, acest D’André, înainte de a se stabili în Transilvania, a lucrat într-o manufactură din Košice. Protocoalele orăşeneşti ale Clujului arată că, în 1805, magistratul i-a acordat o autorizaţie de producător lui „Georg D’André, meşterul ce ştie să facă semiporţelan sau Steingut, venit din oraşul Triest”. Dar, încercarea de a înjgheba, la Cluj, o manufactură de faianţă fină nu fusese sortită norocului, în cazul meşterului D’André.

Citeşte mai mult pe zhd.ro.



Adaugă părerea ta

  • Connect
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
print


Iti place noua modalitate de votare pe Realitatea.net?