Constituţia este destul de clară, ea spune că:
“Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie.”
Deci, pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, miniştrii pot fi urmăriţi dacă sau Preşedintele, sau Camera Deputaţilor, sau Senatul cer asta, dar, dacă se cere urmărirea penală, orice urmărire, Constituţia nu spune că doar cea pentru fapte făcute în calitate de miniştri, atunci preşedintele decide dacă îl suspendă pe respectiv din funcţie sau îl lasă acolo.
Dar de aici intervin problemele… Cum acesta era unul dintre rarele articole foarte clare din Constituţie, o lege, numită a răspunderii guvernamentale, a venit şi a complicat-o, arătând că dacă ministrul este şi parlamentar, atunci urmărirea penală se dezbate în camera din care face parte. Aşadar, preşedintele a rămas de papagal… Iertaţi-mi duritatea vorbelor, dar legea respectivă mai prevede şi o procedură prin care preşedintele trebuie să îi ceară ministrului Justiţiei sesizarea camerei, o procedură ce nu numai că lasă fără conţinut autoritatea prezidenţială aşa cum reiese ea din textul Constituţiei, dar, în mod evident, îl şi umileşte pe Preşedinte. Și ministrul Justiţiei ce să facă în cazul de azi? Să ceară suspendarea şefului său, premierul, producând astfel, implicit, demiterea guvernului, şi deci şi a lui ca ministru de Justiţie? Vă daţi seama până unde au mers cu aberaţiile în această lege.
Citește mai mult pe blogul lui Moise Guran
