Năstase și-a început mărturisirea cu o remomorare a ultimilor 25 de ani:
Astăzi, incerc să derulez intâmplări dintr-un interval care mi se pare o eternitate. Si imi pun diverse intrebări. Stiind ce stiu astăzi, as mai porni pe acelasi drum? Mi-e ciudă că nu pot să răspund, categoric, NU. Nostalgia mea si regretele vin din faptul că – sunt convins – multe greseli de parcurs puteau fi evitate. De-a lungul acestor ani, am răbdat numeroase umilinte. Era o perioadă, pe la inceputul anilor ’90 când la unele reuniuni internationale stăteam singur la o masă, pentru că „amintirea” minerilor mă „urmărea” peste tot unde mergeam. Desi devenisem ministru după Mineriadă. România era, pe atunci, „neinteresantă”. SUA discutau direct si cu Rusia si cu China. Ceea ce fac, de fapt, si acum. Ne umileam cerând 100 de milioane de dolari pentru a asigura căldura populatiei peste iarnă.
Adrian Năstase mai afirmă în textul său că privește cu tristețe felul în care ne auto-distrugem ca țară:
Privesc cu tristete – la vârsta de acum si, cu experientele pe care le-am trăit – la felul in care ne auto-distrugem, ca tară, ca societate. Parcă niciodată nu a fost asa de multă ură, asa de multă dezbinare…Oare nu vedem ce se intâmplă in jurul nostru, nu intelegem că vom ajunge să cheltuim putinii bani pe care-i mai avem in buget pentru a cumpăra câteva avioane, in perspectiva reintroducerii serviciului militar obligatoriu, pentru ca industria de armament din tările occidentale să-si poată continua activitatea si zonele de influentă să fie reimpărtite? Oare nu intelegem că România a căpătat un alt statut după incheierea Primului Război Rece si că noi participăm acum la aplicarea Doctrinei Truman, după ce, ani de zile, am suportat-o? Si din punctul de vedere al politicii internationale, există Două Românii. O Românie americană – importantă din punct de vedere militar si strategic si o Românie austriaco-germană, semnificativă din punct de vedere economic. Impertinenta ministrului austriac, in declaratia sa despre alocatiile pentru copiii românilor aflati legal la muncă in Austria, dovedeste o mentalitate de a considera România un hinterland. Nu acesta a fost sensul realizării marilor privatizări cu firme austriece.
Am considerat că in spatiul economic dintre Vest si Est, România, Austria si o Ungarie ne-revizionistă ar putea crea o fortă regională. Din păcate, concentrarea noastră, din ultimii ani, pe axa cu Londra si cu Washingtonul (dar si evolutiile din Ungaria si Austria) au impiedicat acest proiect politic si economic. Dacă aceste lucruri nu se mai respectă, există solutii, inclusiv de ordin constitutional. Implinesc astăzi 65 de ani. Am invătat, intre timp, numeroase lucruri dar ele nu mai folosesc la mare lucru. Pe vremea lui Brâncoveanu, turcii nu aveau multă oaste la noi. Doar o trupă de 200 de ieniceri care vegheau…Acum nu mai este nevoie nici de ieniceri. Mă doare sufletul să văd cum România a devenit un fel de incubator profesional pentru a alimenta Occidentul cu IT-sti, medici, ingineri. Sunt unii care ne ceartă că nu producem suficienti IT-sti pentru nevoile lor! Bănuiesc că vor să ne mai vândă, incă o dată, softurile lor… Vorbim de cresterea PIB-ului dar nu intelegem ca acesta reflectă cresterea investitiilor straine in timp ce profitul realizat pleacă afară. Iar in loc de proiecte industriale, se construiesc, in continuare, mall-uri – veritabile aspiratoare de bani, pentru cei putini câti mai există in tară.
Pe de altă parte, Năstase a precizat că în opinia sa, la televiziunile din România sunt ore întregi de ură:
Am recitit de multe ori cartea lui Orwell, „1984”. La noi, nu există, zilnic, doar un singur minut de ură, la televizor. Sunt ore intregi de ură. Orbită de ură, populatia nu mai are timp să inteleagă adevăratele mize ale vremurilor pe care le trăim. Stiu că nu mai pot transforma gândurile mele in actiune. Probabil că asta s-a si dorit. Imi dau seama că o nouă „Masă rotundă de la Snagov” a devenit practic imposibilă. Fiecare partid, reprezentantii lor, merg la Ambasada americană iar dialogul se realizează prin intermediul acestora. Ne vom trezi oare? Vom fi capabili să construim, din nou, o Utopie românească? Recent, la Craiova, la o conferintă despre Titulescu, mi-am reamintit că Marele diplomat a murit la 59 de ani, in 1941.
Fostul premier a mai scris că își petrece ziua de naștere lângă familie:
Căte umilinte nu l-ar mai fi asteptat dacă ar fi trecut si prin anii Războiului! Indemnul lui mă călăuzeste incă – ” sunt eroi al caror testament este un singur cuvânt: continuati”. Ziua aceasta imi aduce, totusi, multă bucurie. Mihnea a venit, pentru câteva zile, acasă si vom fi impreună, intreaga familie – Dana, Andrei, Mihnea si cu mine, asa cum am fost intotdeauna. Si la sărbători si la incercările cele mai grele. In noaptea asta, Dana si copiii au venit să-mi spună „La multi ani” si să-mi ofere, in dar,o medalie pe care au scris „Omnia vincit amor”, iar pe fata cealaltă, au imaginat un ciclu cu datele calendaristice semnificative pentru noi. De mâine, viata va merge inainte iar cei tineri vor continua să ignore ceea ce am invătat noi si vor insista să facă propriile lor greseli. Să aibă insă si propriile lor sperante. Probabil că asa am procedat si noi, la timpul nostru…
