"În seara asta am văzut moartea trecând pe lângă mine...la propriu. Căuta un suflet. Am simţit cum am smucit-o de mâna şi-am readus-o la viaţă.
În seara asta m-am reîntors în Bucureşti şi m-am bucurat în tren, tot drumul, de compania mamei. Intră în tura de noapte la spital (pt. cei care nu ştiu, mama e un fel de super erou din ăla care se trezeşte când alţii adorm, sau vine în zori când se crapă de ziua... de mai bine de 10 ani când simţea că-n oraşul nostru micuţ nu-şi mai face meseria de asistentă) Aşadar vine aproape, zilnic, în spitalul Militar pe secţia numită cât se poate de sugestiv Terapie Intensivă - Cardiologie. Aşa că în seara aceasta se reîntorcea la lucru.
Aproape de ultima staţie, o bătrânică începe să sforăie zgomotos. Nu o ia mai nimeni în seama. Cumva puţin în spatele meu nu reuşeam să-i văd faţă.
Ajunşi la destinaţie, oamenii încep să o întrebe dacă coboară. Era liniştită de câteva minute, dar nu mai răspundea. Unii renunţă "Nu răspunde nu răspunde, asta e, să rămână în tren." Mă uit către mama: "Sigur n-a murit?!", mă întorc energic şi o înfașc de-un braţ...era rece, blocată. O strig pe mama, care încă nu se desmeticea fără ochelari.
Îi ia pulsul..nimic.. Transpiraţie rece pe frunte.
Mă uităm la mama, ştiam exact ce urma...mama mi-a fost profesor la cursurile de prim-ajutor patru ani în generală. O înfașc de mâna, îi ridic mai sus picioarele să-i circule sângele şi mama nu pridideşte cu masajul cardiac. Lumea se agită, după câteva momente cineva sună şi la salvare. Dar timpul simţim cum ticăie. O întindem pe bancheta... Resuscitare, resuscitare...
Continuarea pe www.showbizreport.ro
