În ultimii ani am remarcat, nu de puţine ori, faptul că, indiferent de natura problemelor, demnitarii din vârfurile unor ministere refuză cu încăpăţânare orice dialog, fie cu partenerii sociali, fie cu presa. Din partea noastră, ne-am cam săturat să mai formulăm întrebări puerile, de genul “de ce nu răspunde nimeni?” sau “din ce cauză?”, deoarece ele devin retorice încă din start şi fără speranţa vreunui răspuns pertinent. În această perioadă, lipsa de comunicare, în sensul unei poziţii oficiale de informare, dezbatere sau consultare, a devenit sinonimă cu embargoul, impus de sus în jos, de la stanga la dreapta sau invers.
Toate semnalele ziariştilor în această privinţă au fost neglijate, apoi date uitării, la modul că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă unii tovarăşi fac totul ca apa Dâmboviţei să curgă de jos în sus. Iată un exemplu jurnalistic. Dacă un pezevenghi de ziarist solicită o lămurire la o problemă legată de învăţământul universitar, nu are cu cine vorbi: secretar de stat pe domeniu nu există, consilierul de specialitate nu răspunde la telefon, directorii din departament se ascund în spatele voluptuoaselor secretare, trecute demult de epoca “virginităţii pure”, iar consilierul de imagine îşi manifesta personalitatea prin bunăvoinţa de carnaval şi frică iepurească.
