Ludwig van Beethoven recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii s-a născut la Bonn, la 16 decembrie 1770, scrie Agerpres.
A studiat pianul de la patru ani, iar la opt ani a cântat în public. Primii săi profesori au fost Tobias Pfeiffer, tenor într-o trupă ambulantă, violonistul Rovantini, bătrânul Aegidius Van der Eeden, organist. Christian Gottlieb Neefe, succesorul acestuia din urmă, poate fi considerat ca fiind primul profesor adevărat al lui Beethoven, potrivit "Dicționarului de Mari Muzicieni" (2006). Sub autoritatea lui, Beethoven a făcut asemenea progrese, încât la vârsta de 12 ani a primit titlul de organist suplinitor, retribuit și învestit cu responsabilități din ce în ce mai importante.
În ceea ce privește cultura generală, Beethoven a fost un autodidact. A frecventat, ca auditor, cursurile Universității din Bonn.
Foarte repede, strălucirea talentului său a depășit cercul prietenilor: contele Waldstein obținând pentru Beethoven o călătorie de studii la Viena (1787). Aici a studiat cu Joseph Haydn și Johann Baptist Schenk. A studiat contrapunctul cu Johann Georg Albrechtsberger și a primit îndrumări de compoziție vocală și dramatică de la Antonio Salieri.
Din această perioadă (1790) datează cantatele compuse la moartea lui Iosif al II-lea și cu prilejul înscăunării lui Leopold al II-lea, neinterpretate din cauza dificultății lor. La 2 noiembrie 1792, a părăsit definitiv orașul Bonn, în favoarea Vienei unde a fost primit cu toate favorurile. Aici a fost adoptat de aristocrația melomană.
În 1795 își cunoștea pe deplin meseria, își stăpânea personalitatea muzicală și dădea dovadă de o virtuozitate pianistică ieșită din comun, așa cum avea să o arate în primul său mare concert vienez din martie 1795. Atunci a susținut un concert de Mozart, cu cadențe compuse de el, și primul său concert pentru pian. Au urmat o serie de concert la Praga, Dresda, Berlin și Bratislava.
În sonatele op. 7 și op. 10 pentru pian (1796-1798) și în special în Sonata în re major, Beethoven își face cunoscută modernitatea geniului, îndrăzneala, asimetriile, forța dramatică ieșită din comun. În sonatele următoare, op. 13 "Patetica", op. 26 și 27, amenințarea beethoviană asupra formei tradiționale explodează, fiind regăsite modificări la nivelul dualismului tematic și al dezvoltărilor.
Începând cu anul 1798, deschide seria cvartetelor de coarde. Tot în această perioadă apar primele semne ale scăderii auzului marelui compozitor, lucru care îl face să se izoleze mult de societate. Este perioada în care compune o serie de opere desăvârșite între care: cele trei sonate pentru pian op. 31, Simfonia III-a "Eroica", apoi Sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", Concertul pentru vioară și orchestră, Simfonia a V-a (a "Destinului") și Simfonia a VI-a ("Pastorala").
Între 1813-1818, traversează o lungă și profundă criză. Cu toate acestea, în această perioadă, apar câteva dintre capodoperele sale: Sonata pentru violoncel op. 102 (1815), ciclul de lieduri "An die ferne Geliebte" (1816), Sonata op. 101 (1816), Sonata op. 106. Sonata op. 111 (1821-1822) este ultima dintre sonate, "actul de adio" față de această compoziție muzicală a lui Beethoven.
La 7 mai 1824 a avut loc prima audiție a Simfoniei a IX-a, succesul fiind unul triumfal iar simfonia dezlănțuind un entuziasm delirant în ciuda faptului că Beethoven, nu percepea nimic din cele petrecute în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile.
În decembrie 1826, a făcut o congestie pulmonară. După patru luni de suferințe, la 26 martie 1827, moare la Viena. A fost înhumat la cimitirul Währinger. Funeraliile au fost fastuoase, la ele participând mii de persoane.
Opera sa este alcătuită din peste 300 de titluri, unele dintre ele sunt creații cunoscute și interpretate în întreaga lume, în seria lucrărilor sale se află: opera "Fidelio" (1805); muzica pentru balet "Făpturile lui Prometeu" (1801); "Missa solemnis" (1823); "Fantezia pentru pian, cor și orchestră" (1809); cele nouă simfonii — I (1799), II (1802), III (1804), IV (1806), V (1808), VI (1808), VII (1812), VIII (1812), IX (1823); uverturile "Leonora III" (1806), "Coriolan" (1807) și "Egmont" (1809); concertele cu orchestră — cinci pentru piano forte — I (1798), II (1795), III (1800), IV (1806), V (1809), câte unul pentru violină, violoncel și piano forte (1806); muzică de cameră — "Octet pentru suflători" (1792), "Sextet pentru suflători și coarde" (1800), "Cvintet pentru piano forte și suflători", "Sextet pentru suflători" (1810); 32 Sonate pentru pian; Sonate pentru vioară și pian.
