1 Mai se sărbătoreşte ca Ziua Internaţională a Muncii din anul 1889. Până în 1990, în ţările comuniste, 1 Mai muncitoresc era prilej de manifestări grandioase în cinstea proletariatului şi a iubiţilor conducători. După căderea cortinei de fier, prima zi a lunii mai a revenit la semnificaţia ei iniţială. O zi liberă, în care cel care munceşte tot anul trebuie să se odihnească, iar organizaţiile sindicale să ceară, în numele muncitorilor, mai multe drepturi.

Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 Mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago.

Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, iar manifestările au căpătat amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă. În unele ţări, cum este China, Ziua Muncii s-a transfomat chiar în săptămâna muncii. În Germania, sărbătoarea a fost adoptată în anul 1933, la iniţiativa partidului naţional socialist al lui Hitler, proaspăt ajuns la putere. O zi mai târziu, pe 2 mai 1933, acelaşi partid desfiinţa şi scotea în afara legii toate sindicatele.

În România, Ziua celor ce muncesc a fost sărbătorită pentru prima data de către mişcarea socialistă, in 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai, autorităţile organizau manifestaţii grandioase pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive trebuind să scandeze lozinci şi să poarte pancarte uriaşe. Masa proletară suporta cu stoicism manifestările, pentru că ziua liberă se încheia cu mici şi bere, la iarbă verde. Această tradiţie, a pique-nique-urilor cu mici şi bere s-a păstrat şi azi, chiar dacă simbolistica zilei Muncii a dispărut aproape total după 1990.