Sunt locuri în lumea asta, pe care le-ai putea numi în mintea ta : de aducere aminte, de rămas bun, de neuitat, sau altele, din contră : de care n-ai vrea să-ţi mai aduci aminte niciodată,...mă gândesc la locuri în care dacă revii, gândurile se adună uneori dacă le chemi !
Un astfel de loc mă chema şi pe mine o dată cu venirea toamnei . O balustradă din metal, (acum rugintă) pe care patina vremii şi-a lăsat amprenta în mod vădit, dar care spre bucuria mea există şi-mi dă fiori, mă face să-mi readuc amintirile în ordine, caut să mai redescopăr în retrăirea acelor ani, zile, clipe, cât mai multe lucruri...astăzi nu-mi prea fac mari griji în privinţa trecerii timpului, filmul vieţii mele e unul alb negru, uşor neclar pe margini, dar foarte senin în esenţă, aşadar pot vedea tot, pot chiar simţi aceeaşi adiere a vântului, acelaşi miros de alge al mării, pot simţi sub tălpi dacă aş vrea să cobor pe ţărm, chiar atingerea atât de binefăcătoare a nisipului...şi dacă aş intra doar câţiva metri în apă, în mare, aş putea s-o întreb în şoaptă dacă mă mai ţine minte .
