Când eram mai mic (unii spun… ‘când eram mai tânăr, şi la trup curat’...şi bine mai spun), mă duceam în fiecare vacanţă la bunici, cu fratele meu mai mic . Azi casa aceea nu mai există . Nu mai există nici o bună parte din oamenii pe care i-am cunoscut atunci , şi pe care-i ţin minte ca acum . O casă bătrânească cu pridvor, în care stătea ea, bunica, şi cosea, sau lucra câte ceva de mână . Aşa o găseam de fiecare dată, aşa o păstrez şi acum în minte, ca pe o icoană, ca pe un gând bun...că de fapt aşa şi e : un gând bun în mintea mea...însoţit de o imagine imaculată ! Bunicii...buneii, cum spun atât de frumos dincolo de Prut, basarabenii, cei pe care i-am descoperit pentru prima dată când păşeam împreună cu Ion Aldea Teodorovici,şi cu Doina, în turneele noastre atât de frumose, şi de neuitat...’fuga fuga la bunei/ fuga, fuga mititei...’
