Mi-a scris Vântu. Nu, serios! Zilele trecute, deschid calculatorul să-mi citesc mesajele electronice şi dau peste un expeditor care mă lasă fără replică. Mesajul era foarte scurt, de două rânduri. De fapt, nu erau rânduri, ci propoziţii pe o singură linie în care mi se articula părinteşte un perdaf acuzator. Adresarea era foarte directă şi personală, ceea ce, mărturisesc, mi-a dat o stare de disconfort. Liana, se plâng unii forumişti că-i cenzurezi. Nu e frumos. Urma tacticos semnătura aceea care trebuia să fie pentru mine providenţială: Vântu. Dacă n-aş fi ştiut că preşedintele României umblă pe siteuri şi postează cu numele Traian Băsescu, aş fi zis, desigur, că e vorba de o glumă. Dar, în fond, şi Tony Blair s-a văzut nevoit să înveţe miracolele internauticii, recunoscând public că stă uneori "agăţat în reţea". De George Bush, chiar nu ştiu nimic. Şi-atunci când nu cunoşti un om care ţi se adresează, n-ai nicio premisă pentru a-i pune la îndoială buna-credinţă a modului în care ţi se recomandă. În fine, câteva mesaje mai târziu, primesc o spovedanie: Vântu şi Cornel Nistorescu am fost eu. Eu cine? Nu, sincer, acum... Câtă vreme nu discutăm cu identităţi reale, de ce n-aş fi Vântu chiar eu? Şi, încercând o figură de stil în spiritul la care mă provoacă mulţi dintre partenerii de dialog, declar cu nonşalanţă: Vântu sunt eu!

Postarea sub numele Vântu nu e o întâmplare hazlie şi nici haz nu se face întâmplător. Domnul îmi e patron şi telespectatorul, revoltat că nu îi mai apare reacţia pe site, s-a gândit să mă avertizeze şi să îmi trimită asul decisiv. Reacţia aceasta mi se pare extrem de autentică pentru că ea trădează o gândire perpetuată cu multă ambiţie printre telespectatori şi chiar printre cunoscuţii mei: De vreme ce Vântu e patron, el face ce pofteşte şi ne dă indicaţii după cum îşi are el interesul. E limpede ca lumina zilei, să nu ne prefacem, deci, inutil! Unii chiar mă întreabă dacă Vântu nu participă la şedinţele de sumar... Cum, nu l-ai văzut niciodată prin Realitatea? Nu. Nu l-am văzut pe nicăieri, iar la redacţie numai la el nu mi-e gândul... Numai că această gândire mă loveşte în cele mai neaşteptate momente şi în cele mai înţelepte locuri. Săptămânile trecute, eram la o întrunire a absolvenţilor de Litere şi cineva (care a avut cândva emisiune la postul nostru de televiziune) a avut grijă să-mi amintească pentru cine lucrez acum. Fireşte, pentru Vântu! Cu alte cuvinte, să-mi fie ruşine, sunt omul lui!

Nu fac pledoarii absconse pentru domnul Vântu. Nu l-am cunoscut niciodată şi nu am nimic cu domnia sa. Îi simt prezenţa ca patron, tot la fel cum îl simt pe George Bush că intervine în discuţiile dintre mama şi tata. Unii ne acuză că, din cauza lui Vântu, suntem anti-Băsescu. Alţii, că suntem cu Băsescu pentru că Vântu i-a vândut lui televiziunea. O altă teorie, puţin mai sofisticată, este aceea că nu există o cenzură făţişă din partea sa, dar intervine, din obedienţă, autocenzura. Eu spun că asta nu ar fi autocenzură, ci incompetenţă pur şi simplu. În fine... sunt atât de multe teorii şi atât de pline de adevăr încât, dacă le-aş lua în seamă, ar trebui să prezint conspiraţii în loc de ştiri.

Şi dacă nu ar părea o obraznicie, aş mărturisi cu mai mult aplomb că pentru mine Vântu nu există. Prefer să spun doar, pentru toţi cei care îşi imaginează că există un Vântu care îmi dă mie indicaţii şi mă cenzurează, că acel Vântu sunt eu. Există aşa... un vânt care mă împinge să nu public pe site reacţiile care ar aduce în acest loc al întâlnirilor noastre un aer neplăcut de closet public. Şi încă unul care îmi dă avânt să spun ce cred şi ce simt.

Permiteţi-mi, la final, să-mi declar convingerea că vor exista voci revoltate ce mă vor întreba cum îmi permit eu să vorbesc cu atâta nonşalanţă când ştiu că mii de oameni au pierdut agoniseala în cel mai mare crah financiar postdecembrist. Tuturor le răspund aşa: Eu, Liana Pătraş, nu am nimic pe conştiinţă. Am conştiinţa unui jurnalist liber şi am curajul să semnez cu numele meu. Dumneavoastră?

Liana Pătraş