Mini-serialul i-a purtat pe români, cu suspans şi umor, la bordul goeletei „Speranţa”, dincolo de graniţele ferecate ale regimului Ceauşescu, spre tărâmuri la care puteau doar să viseze. Totul a avut însă şi un „preţ” pentru actorii din distribuţia filmului; dar ce preţ colorat şi frumos: artiştii s-au ales pentru toată viaţa cu „porecle”. Ion Besoiu va fi pentru totdeauna căpitanul Anton Lupan, Sebastian Papaiani va fi confundat cu Ieremia, pe Gherasim nu ţi-l poţi închipui altfel decât întruchipat de Ilarion Ciobanu, Jean Constantin este cel mai convingător Ismail cu putinţă, Adnana va avea întotdeauna chipul actriţei Julieta Szönyi, George Paul Avram va fi pentru eternitate Haralamb, Cristian Şofron va rămâne Mihu, Ion Dichiseanu va fi, în memoria tuturor, Pierre Vaillant, prietenul cel atât de căutat, iar pe Spânu nici ca ni-l putem închipui sub altă înfăţişare decât cea a lui Colea Răutu.
Ţinând cont însă c-au existat şi alte cărţi şi filme de aventuri în România, o întrebare se ridică: de ce filmul lui Mircea Mureşan a avut acest succes imens? Pelicula realizată în 1976 urmăreşte îndeaproape călătoria imaginată în roman de Radu Tudoran – acesta ar putea fi unul dintre răspunsuri. Dincolo de acesta însă, şi foarte important, e faptul că filmului îi lipsesc cu totul elementele de propagandă comunistă. „Toate pânzele sus” respiră un aer de liberate, la care se adaugă exploatarea unor aventuri desfăşurate pe mare; în plus, pelicula brevetează ideea unei prime călătorii a unui velier românesc către Patagonia – Ţara de foc. E o poveste simplă, fără vârstă, scrisă într-un moment de graţie şi ecranizată sub aceleaşi auspicii divine.
Fonduri cât pentru şapte lungmetraje
Providenţial pare, de pildă, faptul căatunci când regizorul Mircea Mureşan a propus ecranizarea romanului, la conducerea secţiei de cinema din TVR se afla nimeni altul decât marele actor de comedie Geo Saizescu. Şi nu doar că regizorul a obţinut aprobările necesare pentru realizarea filmului, dar pentru cele 12 episoade s-au alocat fonduri cât pentru şapte lungmetraje şi o echipă tehnică de peste 100 de oameni.
Deşi pelicula prezintă aventurile echipajului român în numeroase locuri din Marea Meditereană şi Atlanticul de sud, filmările s-au desfăşurat la Constanţa, Sulina, Midia, unde directorul de imagine, Marcel Bogoş, a recreat porturile prin care trecea goeleta „Speranţa”. Ţara de Foc a fost „reconstituită” însă în Bulgaria, cu ţigani locali în rolul sălbaticilor alcalufi (locuitori indigeni ai Patagoniei, ce trăiesc în zona canalui Beagle – n.r.). Echipa de filmare, fără actori, a ajuns până în Brazilia, cu „autostopul”, folosind un mineralier, care oricum făcea drumul până la Rio. Pe traseu s-au tras cadrele exterioare din Istanbul, Atena, Pireu, Marsilia, Saint-Malo, Rio de Janeiro, cadre care au fost apoi inserate în film. Totuşi, câteva dintre secvenţele cu uraganul prin care a trecut corabia românească în film au fost autentice, echipa de filmare şi actorii fiind surprinşi de o furtună puternică destul de departe în largul Mării Negre.
Finalul, diferit de cel imaginat de Radu Tudoran
Cum a ajuns Ion Besoiu în rolul lui Anton Lupan? Mircea Mureşan a avut un cuvânt important de spus aici; aceasta, de vreme ce actorul şi regizorul locuiau împreună în perioada respectivă şi cei doi au putut clădi personajul principal exact aşa cum îşi dorea Mureşan. Chiar şi câinele Labuş (Negrilă din carte) a fost ales tot de acesta. După ce câinele dresat, „distribuit” iniţial, de culoarea menţionată în carte, l-a muşcat de mână, regizorul şi-a adus la filmări câinele de acasă, o corcitură fără nicio oră de dresaj. Lăbuş era, în schimb, inteligent, asculta şi executa orice rugăminte venită din partea stăpânului său. La capitolul „modificări” intră şi finalul filmului, care nu corespunde cu cel al romanului. Nunta lui Anton Lupan cu Adnana şi finalul indecis, în care căpitanul primeşte biletul în care află că Pierre a naufragiat într-un loc necunoscut în mijlocul Atlanticului, nu se regăsesc în acelaşi mod în peliculă. Regizorul Mircea Mureşan alege un sfârşit ciclic: Anton Lupan primeşte biletul, îşi găseşte prietenul pe care îl căutase atât (puţin cam uşor, cam repede şi contrar mersului cărţii) şi rezolvă şi „socotelile” cu piratul Spânu. Finalul rămâne însă deschis pentru noi aventuri: o călătorie către celălalt capăt al pământului, însă lipsit oarecum de suspansul oferit de roman.
Continuarea pe historia.ro
