Andrei Zbîrnea: Să ne imaginăm următorul scenariu, mai mult sau mai puțin plauzibil. Suntem în 2030 și inteligența artificială a devenit primadonă. Se pierd joburi, inclusiv stand up-ul devine o afacere a roboților. Cum se apără Teo de această amenințare?
Claudiu Teohari: Improvizez. Nu cred că asta poate face un robot. Poți să înveți o inteligență artificială ce înseamnă o glumă, deși e foarte greu, pentru că e un domeniu foarte vag. Umorul e subiectiv și în același timp este vag. Există mai multe teorii ale umorului și, până acum, niciuna nu e clară. Adică nu știe nimeni exact ce rost are râsul, ce e râsul, de unde vine umorul. Dar chiar și așa, presupunând că poți să înveți o inteligență artificială să scrie glume și chiar să ajungă să le livreze în așa fel încât să pară natural, eu nu cred că se va ajunge prea curând la nivelul de inteligență artificială care să poată să improvizeze, să răspundă pe loc și să creeze niște momente spontane. Pentru asta ar fi nevoie de foarte multă empatie și foarte multă citire a stării unui public, fapt ce este foarte greu de făcut.
E un proces inconștient, care depinde de foarte multe variabile. Și atunci nu cred că va ajunge vreodată o inteligență artificială să simtă sală. Adică să simtă din tăcere, din râs, care e atmosfera în sală, astfel încât să știe dacă să spună lucrul A sau lucrul B. Când cineva din sală se ia de tine, poți să ai mai multe răspunsuri: poți să fii împăciuitor, poți să fii agresiv sau să improvizezi în diferite moduri. Calea pe care o alegi depinde foarte mult de un feeling, care nu cred că poate să fie foarte ușor imitat de o inteligență artificială.
Jobul meu presupune lucrul direct cu publicul, și asta este cel mai greu de înlocuit. Cred că mai repede pot exista algoritmi care să scrie poezii, ceea ce deja se întâmplă, dar mai greu să transmită o emoție prin recitarea unei poezii. Adică live performance-ul cred că este o barieră foarte greu de depășit. Creația în sine poate fi imitată. Nu știu în ce măsură originalitatea poate fi atinsă de inteligența artificială. Livrarea și live performance-ul nu cred că sunt în pericol.
Nu am acceptat show-uri pe gratis încă de la început
AZ: Am ascultat recent un episod din MCN Podcast, în care Dan Chișu rememora alături de Micutzu zorii stand up-ului în București. Care era atmosfera în perioada aia (cred că vorbim de 2004-2005), cum abordai tu problema și care erau reacțiile? Partea faină din punctul meu de vedere este că a existat stand-up în România și înainte de Youtube și Facebook și că puteai lua reacțiile direct de la firul ierbii.
Foto: Silviu Filip, sursa facebook Teo
CT: Dar și acum luăm reacțiile fix de acolo. Baza pentru noi, feedbackul real e acela din sală. Comentariile online nu sunt de luat în seamă, sunt ca un ecou. Uneori te enervează, alteori găsești ceva interesant în ele. Dar eu nu îmi bazez evaluarea pe materialul meu pe reacțiile venite din online. Materialul meu trebuie să funcționeze live, în sală. Nu mă interesează așa de mult cum funcționează pe Youtube, pentru că nu din Youtube fac eu bani. Eu fac bani din biletele pe care le cumpără oamenii ca să vadă ceva live.
O chestie care funcționează bine live, dar nu merge pe Youtube să zicem că mă dezamăgește. Dar invers, pe mine nu mă ajută cu nimic. Dacă ceva rupe pe Youtube, dar chestia aia nu a funcționat niciodată în sală, pe mine nu mă ajută cu nimic. Eu nu fac meseria pentru Youtube, el este doar un ecou îndepărtat.
Revenind la întrebare, ce era interesant în perioada aia de care zici, 2004-2005, este că nu credea nimeni că ăsta e un lucru care o să se întâmple pe viitor. E o chestie care s-a întâmplat în perioada 2004, 2005, 2006, și care nu mai poate fi reprodusă niciodată. Mă bucur și mă mândresc că am trăit un moment unic. Dacă ar fi să mă bucur de ceva cu adevărat este faptul că acela a fost un moment unic, care nu se va mai repeta niciodată, pentru că noi nu credeam că există stand up în România. Noi îl făceam și nu credeam că există.
Toată lumea credea că e o chestie doar de distracție. Nu credea absolut nimeni că e un lucru pe care o să-l facem. Majoritatea celor care făceau stand-up la Deko erau la teatru și erau convinși că vor face teatru. Pentru ei stand up-ul era un hobby oarecare. Eu eram la ASE, nu știam ce vreau să fac, dar în niciun caz stand up. Era o distracție de facultate, de studenție.
Trăiam doar în prezent, nu aveam la ce trecut să ne gândim. E o fractură foarte mare și nu vreau să se oftice acum Doru Octavian Dumitru sau Vacanța Mare. Știu și ei că e o fractură între ei și noi, adică nu a existat un transfer de la ei către noi. Noi chiar nu ne vedeam ca fiind continuatorii lor, dar nici nu ne gândeam că o să continuăm noi ceva. În 2004, 2005, 2006, nimeni nu mai credea că stand up-ul va mai exista în viitor în România. Iar acum e clar că e un lucru care se întâmplă, care are un traseu. Atunci nu exista.
AZ: Acum o întrebare ceva mai pragmatică. Cum arată masa critică a consumatorilor de stand-up din România? Reușiți să faceți oamenii să înțeleagă că atitudinea normală este aceea să plătești bilet?
CT: Asta nu e o problemă în stand up, pentru că noi am fost destul de înțelepți la început. Nu cred că a fost o planificare sau o chestie pe care am făcut-o mai mult instinctiv. Nu am acceptat show-uri pe gratis încă de la început, nu am acceptat să facem spectacole cu intrare liberă. Dacă tu ca patron îmi dădeai bani și apoi lăsai intrarea liberă, noi nu acceptam chestia asta.
Uite ce s-a întâmplat cu muzica. E o mare problemă cu muzica în România, și toată lumea care lucrează în industria muzicală din România o să-ți spună chestia asta. De prin anii ’90, când a apărut moda cu concertele în aer liber, a dispărut ideea de bilet la concert. Oamenii au început să privească muzica și concertele ca pe ceva ce există gratis. Și ăsta nu e un model sustenabil. Dacă pui bilet, atunci poți să asiguri o bază materială, niște condiții de concert. Uite ce se întîmplă acum cu Smiley, cu Loredana, cu Horia Brenciu, cu Delia. Au început să facă spectacole, a revenit treaba cu biletele. Știu că plătesc mai mult pe bilet, dar văd un spectacol. Chestia asta nu a mai existat până de curând.
Și noi, din noroc, din înțelepciune, ne-am ferit tot timpul să facem spectacole cu intrare liberă. Și din 2000 și ceva oamenii sunt obișnuiți cu faptul că pentru stand up plătești. E și mai bună experiența live decât aia de pe Youtube. Ce senzație ai când vezi oamenii 3D versus a te uita pe un ecran? Stand up-ul e o experiență de pur live.
2020 o să fie anul podcasturilor
AZ: Louis C.K. revine în România, după ce a făcut sold-out la Cluj anul trecut. E asta o dovadă că publicul român începe să pună semnul egal între concerte, filme la mall și alte forme de petrecere a timpului liber unde se plătește bilet?
CT: Tot timpul a fost așa, pentru că, după cum ți-am zis, au plătit tot timpul bilete la show-urile de stand up. Louis C.K. a fost cel mai rapid sold-out din istoria Sălii Palatului. Noi suntem o cultură americanofilă, noi consumăm foarte mult din sitcomurile și stand up-ul din State. Louis C.K. este foate cunoscut în România și este foarte cunoscut în Europa. Sunt foarte mulți consumatori de stand up în România și mai ales în București. Și oamenii ăștia știu și sunt la curent cu tot ce mișcă în industrie.Văd și în mesajele pe care le primim la podcast.
Iar Louis C.K. este unul dintre cei mai buni din ultimii zece ani din State, dacă nu chiar cel mai bun. Cariera lui s-a prăbușit din cauza scandalului, a recunoscut tot, și-a cerut scuze. Și de aceea e aici. A recunoscut-o și la Cluj. A zis că are niște probleme, că altfel nu ar fi fost aici. De pe scenă a zis chestia asta. Ceea ce pentru noi, într-un fel, e un lucru bun. Nenorocirea lui, bucuria noastră, că putem să-l vedem live. Și mai ales că el este în floarea carierei acum, când i s-a întâmplat chestia asta era în formă maximă.
AZ: Anul 2019 a însemnat în România o explozie în ceea ce privește podcasturile. Sunt atât de multe, încât nu știu deocamdată să existe un recensământ. Sau o categorisire clară. Tu ai început mai devreme cu CineȘtieCe în 2018, alături de Victor Băra și cu Între Showuri alături de Vio și Costel, acum patru ani. Cum vezi dezvoltarea și mai ales monetizarea podcasturilor în România?
CT: În primul rând, sunt convins că 2020 o să fie anul podcasturilor. 2019 este mai mult anul în care oamenii au aflat de podcasturi, 2020 o să fie anul în care o să se apuce chiar toată lumea să facă podcasturi. Cred că vor apărea reclame în podcasturi, că altceva nu are ce să se întâmple. Cum se întâmplă la americani, ori la început, ori la mijloc, ori la sfârșit, citește omul o reclamă.
Totuși, o să fie foarte greu la români să se întâmple chestia asta, pentru că românii au o perspectivă foarte coruptă asupra capitalismului. Oamenii acceptă că există capitalism, se bucură de el, nu și-ar dori să nu existe capitalism, sub forma pieței libere. Le place concurența care scade prețurile. Dar nu acceptă ideea de reclamă. Iau reclamele foarte personal, pare că e un atac la adresa persoanei lor.
De exemplu, la podcast (CineȘtieCe), anunțăm următoarele show-uri pe care le avem. Sunt oameni care sunt deranjați inclusiv de treaba asta. Faza asta chiar mă enervează, pentru că eu din spectacolele respective trăiesc. Și, la podcastul pe care eu și-l ofer gratis, fac reclamă la ceea ce fac eu direct și din care trăiesc. Eu nu trăiesc din podcastul pe care ți-l dau gratis, eu trăiesc din show-urile pe care le fac prin țară.
Nu am avut niciodată comentariile pornite pe Youtube la podcastul Între Showuri, pentru că noi am vrut să avem un dialog cu oamenii într-un mediu care este mai civilizat. Facebook-ul este mai civilizat decât Youtube. Pe Youtube este o anonimitate totală și o violență excesivă în exprimare. Avem o pagină de Facebook a podcastului unde se poate comenta, unde se pot da mesaje. Nu trebuie neapărat pe Youtube, acolo e un mediu oribil. N-am vrut să le oferim oamenilor care consumă podcastul experiența asta, de a dialoga în cel mai infect mod. La Special-ul (Teo, Vio și Costel, n.r.) de pe canalul Club 99, comentariile sunt pornite. Pentru că am zis să le oferim aici oamenilor șansa de a da feedback.
Pe canalul meu, peste tot sunt comentariile pornite, mai ales pentru Special-uri și pentru bucățile de stand up. Iar la podcast am avut încredere că am o altfel de comunitate. La CineȘtieCe e o comunitate mult mai civilizată decât în general pe Youtube. Recunosc totuși că am blocat mulți oameni la început, oameni care ne înjurau. Și după o lună în care am blocat foarte mulți oameni pentru înjurături, s-a curățat comunitatea. E incredibil de curată secțiunea de comentarii și e o plăcere.
AZ: Ați avut foarte recent (18 februarie 2020, n.r.) un spectacol la Sala Palatului în formula consacrată Teo, Vio și Costel. Cum ți s-a părut publicul de acolo comparativ cu cel din cluburile de stand up din București?
CT: Cel mai recent spectacol de la Sala Palatului, din cele trei pe care le-am făcut, a fost cel mai bun ca reacție a publicului. Oamenii au venit cu foarte mult entuziasm, au fost deschiși și a fost bucurie. Comparativ cu spectacolele de club, oamenii au o reacție mai puternică, pentru că simt că fac parte dintr-o chestie mai specială, pentru că este sala specială. La același material, oamenii reacționează mai cu entuziasm, pentru că știu că fac parte din ceva mai mare și mai special. În același timp, nouă de pe scenă ne vine mult mai multă energie, pentru că-s mult mai mulți oameni. E un tăvălug de 4.000 de oameni care râd. Nu ai cum să nu primești mai multă energie, decât ai fi primit de la 150 de oameni.
Dacă aș avea publicul ideal din capul meu, aș face foarte mult mișto de oamenii care cred că românii sunt miezul pământului
AZ: Crezi că sunt și mai relaxați, pentru că șansa să fie făcuți personaj în timpul spectacolului e ceva mai mică decât la un spectacol de club?
CT: Nu, pentru că la Club 99 nu mai există stresul ăsta. Noi de ani de zile ne-am ferit să oferim oamenilor experiențe negative din punctul de vedere al interacțiunii. Eu de ceva timp m-am apucat să fac show de crowd work. Totul e improvizat pe scenă, nu știu ce o să zic. Oamenii care vin sunt de acord că vin să vorbim. Nici la crowd work și nici la spectacolele normale, nu interacționez cu un om dacă simt că nu vrea să interacționeze cu mine. Dacă eu inițiez interacțiunea cu tine și văd că prin asta ți-am produs un stres, foarte rapid dispar de acolo. Nu vreau să ofer nimănui o experiență stresantă. Sunt alți oameni care s-ar bucura de interacțiune, de ce să insist la cienva care ar fi stresat?
AZ: Încă un exercițiu de imaginație. Ai parte de o sală de spectatori ideali din punctul tău de vedere. Ce tematici ai aborda în setul tău, ținând cont de faptul că ei și ele vor prinde toate nuanțele glumelor tale?
CT: Aș fi foarte sarcastic și aș face foarte multe glume despre oamenii care cred că lucrurile sunt unice: românii sunt unici, anul 2020 e unic. Pe mine asta mă enervează cel mai tare, mă amuză cel mai tare și e o nuanță pe care nu mulți o înțeleg. Dacă aș avea publicul ideal din capul meu, aș face foarte mult mișto de oamenii care cred că românii sunt miezul pământului. Știi că sunt chestiile alea pe Facebook. De exemplu, în anul 2020 trădarea e la modă. Că în 1817 nu era. Sau că în 2020 hoția e pe val.
Pe mine mă amuză cel mai tare tempo-centrismul, adică acei oameni care cred că tot ce s-a întâmplat vreodată, se întâmplă acum. E prima dată când se întâmplă și e cel mai grav. Asta mă amuză cel mai tare și sunt niște nuanțe mai greu de procesat. Deci dacă aș avea publicul ideal, astea ar fi glumele pe care le-aș face: despre oameni care cred că hoția, trădarea, înșelatul s-au inventat acum doi ani. Adică tot ce trăiesc ei, acum se întâmplă. Pentru că pe mine m-a trădat cel mai bun prieten, înseamnă că e la modă trădarea în 2020.
18 februarie 2020
#interviuripentrurealitate
VA URMA
Citește și a doua parte a interviului cu Teo.
