Ştiinţa plăcerii în construcţia fericirii

Creierul uman rămâne un mister pentru omenire, chiar dacă ne place să credem că îl înţelegem şi că ştim cum este alcătuit. Chiar şi cu aceste toate cunoştinţe este greu de înţeles care este mecanismul fericirii la nivel chimic şi cum funcţionează el, dincolo de senzaţia de plăcere pură pe care ar oferi-o, de exemplu, un simplu pahar de şampanie.

Cea mai simplă metodă pentru testarea fericirii a fost testată, pentru prima oară, pe soareci din motive lesne de înţeles. O operaţie pe creier nu este tocmai un motiv de fericire pentru oameni. Zona creierului care se ocupă de plăcerea recompensei a fost descoperit, din greşeală, în 1954, de doi cercetători, James Olds şi Peter Milner. Aceştia studiau o partea a creierului numită formaţiunea reticulară, care stimulată cu electrozi conducea animalele să evite o anumită acţiune care însoţea senzaţia neplăcută. Într-unul dintre experimente, unul dintre electrozi nu a fost plasat în zona potrivită, ajungând în zona septală, fapt ce a dus la o descoperire accidentală.

În experiment, animalele au fost plasate într-o cutie mare, colţurile fiind clasificate A, B, C şi D. Când un animal ajungea în colţul A, creierul său primea un mic impuls electric. Micuţul soricel se întorcea mereu la colţul A, mergea în alte câteva locuri şi adormea. A doua zi însă, animalul a părut mult mai interesat de colţul A. Într-o primă fază, cercetătorii au crezut că aceată acţiunea era determinată de curiozitate, dar după mai multe experimente s-a dovedit că era vorba de mai multe de atât. Soricelul căpătase obiceiul de a se duce în colţul A pentru a fi stimulat.

Cercetătorii au încercat apoi o altă metodă, trimiţând impulsuri electrice atunci când animalul ajungea în colţul B. În doar câteva minute, aceasta era din nou în B. Fiecare pas în direcţia corectă era răsplătit cu impulsuri electrice, soricelul ascultând acum orice comandă a oamenilor de ştiinţă. Într-n experiment celebru, desfăşurat câţiva ani ani târziu, un cercetător a reuşit să oprească un taur din goana sa, folosind o metodă similară.

Experimentele pe oameni au venit mai târziu, Robert G. Heath implantând electrozi în creierul unor bolnavi mintali; o femeia aproape s-a trezit dintr-o depresie profundă, dar doar pe parcusul experimentului, această râzând şi comportându-se ca cea mai fericită fiinţă din lume.

Si în ziua de astăzi, există anumite cazuri extreme în care se permite intoducerea în creier a unor mici electrozi, cu baterii, în centrii plăcerii, pentru persoanele care suferă de depresii cronice, dar metoda preferată este în general medicaţia. Unii cercetători chiar sunt de părere că asemenea tehnologii ar trebuie să fie disponibile publicului larg, pentru că fiecare persoană are dreptul la fericire.

Este foarte clar că centrii plăcerii din creierul nostru au evoluat pentru a fi folosiţi ca un ghid şi pentru a ne motiva acţiunile prin recompense de scurtă durată, dar care se imprimă ca o senzaţie de fericire, pe termen lung.

Cât de interesat eşti să-ţi cumperi o casă de vacanţă?