Solomon Marcus se pregăteşte să mai scoată o carte / Foto: picsdigger.com

Matematicianul Solomon Marcus vorbeşte într-un interviu despre presa din România şi e de părere că modul matematic de gândire poate contribui la o calitate superioară a muncii.

Prizonierii întunericului

Reporter: Ce ştire v-a interesat din săptămîna abia trecută?
Solomon Marcus: Un eveniment zguduitor al acelei săptămîni este aducerea la suprafaţă a celor 33 de mineri din Chile, care de peste două luni rămăseseră prizonieri ai întunericului. O splendidă manifestare de solidaritate umană, prin care cei din adîncuri au putut supravieţui, prin ajutoarele primite necontenit; au simţit că nu sînt singuri pe lume, au aflat că se lucrează pentru recuperarea lor, li se comunica mereu în ce stadiu se află construirea unui tunel de cîteva sute de metri, pînă la ei. Această legătură de suflet cu semenii lor le-a hrănit puterea de rezistenţă fizică şi morală, speranţa că vor vedea din nou lumina soarelui. Momen­te unice de emoţie, în care salvatorii şi salvaţii se îmbrăţişau. Preocupat de problemele educaţiei, o întîmplare ca a­ceas­ta îmi reţine atenţia, deoarece ea are loc într-o lume în care mass-media se orientează cu precădere spre situaţiile în care neomenia triumfă.
Rep.: Cum poţi trăi fundamental în preajma ştirilor produse în România?
S.M.: Prea multe ştiri sînt otrăvite de incultură, de patimă politicianistă, de porniri controlate insuficient de raţiune. Faţă de ele, trebuie să ne protejăm prin luciditate şi spirit critic, să le compensăm cu acele evenimente din raza noastră de observaţie care nu de­vin ştiri de presă, dar care sînt remarcabile prin omenescul lor. Trecem pe lîngă ele, fără să le acordăm atenţie.

„Diplomele nu reprezintă certificate de intelectual“

Rep.: Ce credeţi că ar trebui să facă un jurnalist ajuns la schizofrenia dintre a da de mîncare senzaţionalului din pros­time şi a-şi arăta lehamitea faţă de ceea ce face?

S.M.: Mi s-a spus că în facultăţile de jurnalism circulă următorul exemplu: faptul că un cîine muşcă un om e banal, nu e o ştire; dar dacă un om muş­că un cîine, avem o ştire. Cu această men­talitate, „dăm de mîncare senzaţionalului din prostime“, cum spuneţi. Universităţile livrează absolvenţi în mare parte inculţi; unii dintre ei devin jurnalişti şi se adaptează uşor la cerinţele de rating, în virtutea cărora presa furnizează multe modele contraeducaţionale. Dependenţa de patroni cu interese precise agravează situaţia. Pe de altă parte, diplomele, fie ele de bacalaureat sau universitare, nu reprezintă certificate de intelectual, de om cult; drept rezultat, revistele de cultură, emisiunile de cultură ale radioului şi ale televiziunii au o audienţă foarte scăzută. A fi azi un jurnalist autentic este un lu­cru greu, cere curaj, onestitate, inteligenţă şi cultură, de aceea, faţă de jurnaliştii autentici, am un respect deosebit.

Greva de la Finanţe

Rep.: Schema ultimelor ore: grevă la Finanţe pentru că nu li s-au dat funcţionarilor sporurile. De ce e nevoie de sporuri ca să-ţi faci treaba corect?
S.M.: Dumneavoastră spuneţi „sporuri“, eu am reţinut „stimulente“. Dar, de fapt, după descrierea prezentată, am înţeles că e vorba de recompense, pentru că se acordă nu în vederea obţinerii unui randament superior, ci după realizarea randamentului respectiv. Astfel de inadvertenţe nu sînt numai ling­vistice; ele ascund deficienţe şi confuzii în modul de gîndire, sînt simptome ale unei logici defectuoase. Dar cum se apreciază randamentul? Din experienţa mea universitară şi în cercetare, pot spune că unele dintre prestaţiile mele semnificative ştiinţific şi cultural nu şi-au găsit o rubrică în care s-ar putea încadra, în evaluările instituţiilor care monitorizează învăţămîntul şi cercetarea. În schimb, îşi găsesc locul, în aceste evaluări, destule activităţi prea puţin semnificative. Astfel de decalaje între munca reală şi expresia ei birocratică sînt departe de a stimula productivitatea şi aici se află una dintre sursele sărăciei în România.
Rep.: Daţi-ne operaţia matematică cea mai simplă care ne poate scoate din criză.
S.M.: Nu o operaţie anume, ci modul matematic de gîndire poate contribui la o calitate superioară a muncii. De e­­­xem­plu, felul în care matematica procedează în etape riguros ordonate, în care fiecare etapă se bazează explicit şi sistematic pe achiziţiile etapelor anterioare, este un exemplu de gospodărire judicioasă a activităţii noastre intelectuale, indiferent de domeniu.

Apocalipsa?
Rep.: Vorbim despre meteoriţi care ne vor lovi, despre încălzire globală, de­spre criză, vorbim despre Apocalipsă?
S.M.: Exemplele date provin din universul fizic, monitorizat de ştiinţă, în timp ce Apocalipsa este studiată în context religios. Nu văd o legătură între ele.
Rep.: De ce omului nu-i pasă de ştiinţă?
S.M.: Omul de pe stradă nu acordă o atenţie deosebită rezultatelor cercetării ştiinţifice, şi atunci vă voi răspunde că şcoala românească nu educă în mod satisfăcător interesul pentru ştiinţă; ajungi în posesia unei diplome de ba­calaureat şi nu ai aflat mai nimic ­despre marile revoluţii ale cunoaşterii pe care le constituie geometria neeuclidiană, teoria relativităţii, mecanica cuantică, descifrarea codului genetic, logicile neclasice, trecerea de la primatul energiei la cel al informaţiei etc.

Pedepsele de azi
Rep.: Din pricina asta omenirea îşi creează singură aceleaşi şi aceleaşi „pedepse“? E lipsă de imaginaţie să ţi se întîmple în 2009-2010 ceea ce s-a întîmplat în 1933?
S.M.: Aveţi numai în parte dreptate. Există o anumită evoluţie ciclică în istorie, dar apar şi noutăţi. De exemplu, azi e o adevărată pedeapsă să nu funcţioneze un bancomat, să rămîi cu bateria telefonului mobil descărcată, să nu mai funcţioneze e-mail-ul. Puteaţi ­ima­­gina aceste pedepse în urmă cu 30 de ani?
Rep.: Puteţi să-mi faceţi un istoric scurt al fricilor personale, ca individ trăind în trei momente istorice diferite?
S.M.: În interbelic şi, mai ales, în timpul celui de-al doilea război mondial, eram speriat că voi fi bătut pentru o vină care-mi vine din urmă cu 2.000 de ani; de posibilitatea deportării, a unui pogrom; că nu voi supravieţui pînă în ziua următoare. Sub comunism, mi-era frică de Securitate, care mă hărţuia mereu, şi trăiam înfricoşat la gîndul pierderii libertăţii de exprimare şi de mişcare, de restrîngere gravă a dreptului de circulaţie, de interacţiune cu alţi cercetători, esenţiale pentru un intelectual. În ultimii 20 de ani, caut să-mi domin frica de a-mi pierde starea de sănătate, atîta cît este ea, deoarece abia după 1989 am devenit un om liber.

Joc şi timp
Rep.: Cum v-aţi jucat cu epocile şi vîrstele?
S.M.: Jocul meu cu timpul şi cu vîrstele l-am descris parţial în cartea Timpul din 1985. Acum pregătesc ediţia a doua. Lupt împotriva reprezentărilor de tipul trecut-prezent-viitor, caut să înlocuiesc timpul liniar cu cel circular, al periodicităţilor de tot felul, iar cînd nu pot scăpa de liniaritate, mă hrănesc cu ideea că a fi tînăr înseamnă, în esenţă, a avea mai degrabă proiecte decît amintiri. Dar şi amintirile, filtrate printr-o viziune nouă, proaspătă, pot face obiectul unui proiect. Atîta vreme cît găsesc un limbaj comun cu tinerele generaţii, mă simt la mine acasă.
Rep.: V-aţi lăsat dus de nas de vreo epocă?
S.M.: Nu. Am trăit mereu într-o eternitate pe care matematica te ajută să ţi-o construieşti. Am menţinut mereu un decalaj necesar între universul meu contingent şi cel cultural. Practica dublului limbaj, necesară sub comunism, am considerat-o ca un element de teatra­litate, iar reprezentarea vieţii ca spec­­­tacol face parte din modul meu de a trăi.
Compromis, ură, iubire…
Rep.: Cînd aţi făcut compromisuri?
S.M.: Am făcut compromisuri la toate vîrstele. Am învăţat de la o vîrstă fragedă că, de cele mai multe ori, un anumit avantaj se cîştigă cu preţul unui anumit dezavantaj, iar dezavantajul poate fi un anumit compromis. Viaţa nu este, în cea mai mare parte a ei, o problemă de optimizare, ci una de strategie.
Rep.: Aţi urît?
S.M.: Niciodată.
Rep.: Aţi minţit?
S.M.: Uneori am adoptat minciuna motivată, ca mod de protejare, fie a propriei mele persoane, fie a altor persoane. Dar minciuna prin omisiune este practicată tot timpul, la toate nivelurile vieţii sociale, fără ea viaţa ar fi imposibilă.
S.M.: Aţi iubit?
Rep.: Am iubit şi iubesc tot timpul ceva, pe cineva. Iubirea este motorul existenţei mele. Nu mă pot imagina respingînd alteritatea în ansamblul ei, deci fără a mă ataşa de o parte a ei. Am căutat totdeauna să-mi seduc interlocutorii. Cînd n-aş mai simţi această nevoie, voi fi mort.
Rep.: Cînd aţi fost disperat?
S.M.: Dacă prin disperare înţelegeţi o stare de panică, am fost de multe ori disperat. Dacă însă înţelegeţi pierderea oricărei speranţe, a oricărui chef de viaţă, atunci nu am fost niciodată disperat.
Rep.: Cu ce calcule aţi alungat ispita?
S.M.: Sîntem mereu asaltaţi de ispite de tot felul. Dacă însă avem un proiect major, atunci el se constituie într-o ispită majoră, care ne ajută să rezistăm altor ispite. Nu neg însă existenţa unor momente dilematice, în care luarea u­nei decizii devine dificilă. A se vedea măgarul lui Buridan.
Rep.: Cînd v-aţi calculat cum veţi trăi, din pensie, la bătrîneţe?
S.M.: Din inconştienţă, poate, nu m-a preocupat această problemă, deşi nu am avut niciodată alte venituri decît cele provenite din munca mea de profesor şi cercetător.

De ce sîntem disperaţi?
Rep.: De ce sîntem disperaţi?
S.M.: Atunci cînd ai fost educat să pendulezi între plictiseală şi distracţia măruntă, aşa cum ne stimulează multe canale de televiziune, nu putem aştepta altceva. Cei vizaţi sînt oameni care nu au ajuns să cunoască marile bucurii ale vieţii, care sînt de ordin cultural, intelectual, spiritual.
Rep.: Unde am greşit?
S.M.: Mentalitatea generală este dominată de neîncredere şi suspiciune. Fac însă parte din minoritatea care crede într-o potenţială acţiune de educaţie care să facă posibilă, prin paşi mărunţi, dar pe baza unui proiect clar, o schimbare esenţială în orientarea noilor generaţii.   

Prăbuşire, moarte
Rep.: Care-s miturile în care crede societatea de astăzi?
S.M.: Vorbele mari, de genul „prăbuşire“, „moarte“, au devenit o rutină în discursul multor intelectuali şi dacă veţi consulta presa perioadelor istorice considerate relativ liniştite, cum ar fi aceea de la 1900, veţi vedea că şi atunci se scria într-un mod asemănător. Fiecare epocă are tendinţa de a se vedea pe sine într-un mod catastrofic. Dar nici la cealaltă extremă să nu trecem. Ne aflăm în prezenţa unor probleme grele. De aceea, m-am şi mobilizat în dezbaterea lor.
Rep.: De ce căutăm noi, generaţia de după Revoluţie, o speranţă în expresia „Trebuie să moară trei generaţii, ca România să fie o ţară europeană“?
S.M.: Nu acord mare credit unor sloganuri de acest fel. Pun accentul nu pe ceea ce vine peste noi, ci pe ceea ce noi sîntem capabili să determinăm. Marea problemă a societăţii româneşti este calitatea inferioară a muncii prestate, productivitatea scăzută, în bună parte o urmare a deficienţelor sistemului educaţional. Citeşte mai mult în caţavencu.ro.