În fapt, partidele ce formau alianţa cunoscută sub iniţialele CDR n-au făcut decât să-i înlocuiască pe foştii activişti, în frunte cu Ion Iliescu, printr-o serie de foşti deţinuţi politici, gen Ion Diaconescu. Era un fel de reparaţie morală, dacă vreţi, pentru anii petrecuţi prin puşcăriile dictaturii. Criteriile luate în calcul pentru numirea într-o demnitate publică nu aveau, din păcate, nicio legătură cu nevoia de „specialişti". Se repeta, practic, vechea greşeală de a pune dosarul de cadre înaintea competenţei.
Iar lucrurile erau şi mai încurcate când trebuia să aibă loc vreo negociere între numeroasele formaţiuni aflate la putere. Se ajungea la situaţia incredibilă ca, dacă liberalii aveau, să spunem, cel mai potrivit candidat pentru funcţia de inspector şcolar sau director de spital, locul să fie ocupat de un reprezentant al ţărăniştilor, numai pentru că aceştia primiseră postul la împărţirea „ciolanului".
Dar de ce am adus în discuţie epoca guvernării pe bază de adeziune şi algoritm? Fiindcă, trebuie să constat, ea nu a apus odată cu destrămarea CDR-ului şi ieşirea PNŢCD-ului în decorul extra-parlamentar. Nici vorbă. Ba chiar a fost ridicată pe culmile rafinamentului, până când a devenit cea mai respectată lege nescrisă a politicii româneşti. Cât sunt în opoziţie, toţi ţipă contra politizării instituţiilor statului, dar cum câştigă alegerile, îşi instalează la butoane propria clientelă. Încât azi nu se mai întreabă nimeni cum e posibil ca fitece piţifelnic să fie uns şef doar în virtutea meritelor sale de fost lipitor de afişe.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M