Foto: sabin.ro

"Reţeta sovietică" pentru înfăptuirea idealului comunist cerea parcurgerea unor paşi concreţi: instituirea controlului total asupra economiei, justiţiei, învăţământului.

În România, după abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare a urmat reforma monetară, când, practic, toată lumea a rămas fără bani. A venit apoi naţionalizarea care a cuprins totul de la şcoli, întreprinderi mari sau mici şi locuinţe. Proprietatea dispărea. Constituţia din 1948 precizeză :,,"Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului".

Pe 11 iunie 1948 urmează Legea pentru naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport, cu scopul creării sectorului socialist de stat şi trecereala conducerea planificată a economiei naţionale. Data de 11 iunie a fost aleasă special, petru că se împlineau 100 de ani de la revoluţia paşoptistă. Propaganda vremii arată oameni fericiţi că averea celor puţini trece în mâinile celor mulţi.

"Naţionalizarea" a fost de fapt o confiscare directă, fără nici o despăgubire, ordonată de comunişti. Doi ani mai târziu, pe 20 aprilie 1950 apare decretul privind naţionalizarea caselor, fără plata vreunei despăgubiri. Intrau sub incidenţa acestui decret locuinţele foştilor industriaşi, bancheri, moşieri, mari comercianţi. Dar în practică s-a făcut la grămadă şi absolut oricine avea o casă, s-a trezit fie dat afară, fie chiriaş în propria locuinţă, de multe ori obligaţi să o împartă cu nişte chiriaşi impuşi.

Bineţeles că liderii comunişti, români şi ruşi, şi-au luat partea leului. Cele mai frumoase şi impunătoare vile s-au transformat peste noapte în reşedinţe ale noii elite roşii. Rolul de mână forte al intregii acţi­u­ni a revenit Ministerului de Interne, condus de Teohari Georgescu. Partidul muncitoresc român era condus atunci de Gheorghe Gheorghiu-Dej.