Medicul Richard Albert Stein este din Satul Mare şi a plecat să cerceteze în Statele Unite ale Americii în urmă cu 13 ani, pentru că nu şi-a luat examenul de rezidenţiat în România. A fost admis cu o bursă la University of Alabama at Birmingham, din statul Alabama şi a obţinut titlul de doctor în Biochimie şi Genetică Moleculară în 2005. În noiembrie 2008 a devenit cercetător asociat la Princeton University.
Richard Albert Stein a publicat sute de articole şi este citat în nenumărate studii de specialitate. Chiar dacă unele cercetări nu au fost încă publicate în jurnalele ştiinţifice, medicul Richard Albert Stein a vorbit în premieră despre ele pentru cititorii Realitatea.net.
R: V-aţi gândit vreodată să vă întoarceţi în România?
R.S: Din punct de vedere profesional, nu cred, dar nu este exclus. Însă eu cred că reprezint o situaţie aparte, pentru că după studiile medicale am decis să mă profilez pe cercetare fundamentală, un domeniu care implică, pentru multe experimente, fonduri masive şi echipamente deosebit de sofisticate.
În acelaşi timp, este importantă iniţierea unor măsuri care să ofere medicilor şi cercetătorilor care doresc să se întoarcă în ţară, posibilitatea de a găsi locuri de munca corespunzătoare, pentru continuarea activităţilor pe care le-au început în centre academice din alte ţări, astfel încât să rămână competitivi în domeniile respective, pe plan internaţional – şi, bineînţeles, să dezvolte proiecte începute în alte ţări, înspre noi direcţii.
Românii care lucrează în centre de cercetare din străinătate au nişte realizări formidabile, şi nu văd de ce aceste rezultate nu s-ar putea obţine în instituţii din România, dacă li s-ar oferi posibilităţile materiale necesare pentru a-şi pune în valoare, practic, ambiţia şi talentul intelectual. Acest proces, bineînţeles, va solicita timp, investiţii, eforturi, şi probabil va fi un drum însoţit de numeroase obstacole şi dezamăgiri, dar va asigura, într-un final, dezvoltarea unor centre de cercetare aliniate celor mai competitive instituţii din alte ţări.
R: Există o comunitate puternică de cercetători români în Statele Unite ale Americii?
R.S: Da, multe universităţi şi oraşe au comunităţi de români. Începând cu prima universitate la care am studiat aici, toate oraşele în care am fost, aveau grupuri mai mici sau mai mari de români, şi în funcţie de timpul disponibil ne adunam cu diferite ocazii. Am avut plăcerea, cu aceste ocazii, să fac prietenii foarte frumoase.
R: Ce credeţi dumneavoastră despre deficitul de medici din România?
R.S.: Deficitul de medici este o problemă foarte serioasă cu care se confruntă ţara în prezent. Pe lângă consecinţele imediate, care se resimt în viaţa de zi cu zi, lipsa medicilor, mai ales a celor din anumite specialităţi, va avea urmări mult mai serioase în viitor, şi acest deficit se va manifesta nu doar în medicina clinică ci şi în cercetare, activitate în care medicii au un rol fundamental. Numărul scăzut de locuri la rezidenţiat reprezintă o problemă gravă şi acută, care va aduce frustrări majore în timp, şi se va resimţi nu doar la nivelul medicilor, care adesea muncesc din greu fără să aibă posibilitatea de a face un rezidenţiat, sau fac un rezidenţiat dar nu în domeniul în care şi-ar dori, dar şi la nivelul populaţiei, prin lipsa specialiştilor, o problemă care deja a ajuns în stadiul de criză la nivel naţional. Bineînţeles, salariul medicilor la toate nivelele, este un lucru pe care cred că nici nu trebuie să îl menţionez, pentru ca aş repeta lucruri care au fost spuse de nenumărate ori de către alţii, şi reprezintă un aspect care are nevoie nu de cuvinte şi de descrieri, ci de măsuri urgente şi eficiente.
R: Am citit câteva articole-cercetări despre pericolele pe care le prezintă utilizarea telefonului mobil. Dacă se poate, pe scurt, să-mi prezentaţi cele mai importante puncte ale cercetării dumneavoastră.
R.S.: Sigur, doresc să menţionez câteva aspecte despre aceste tematici, din articole pe care deja le-am publicat sau care sunt în curs de apariţie. Telefoanele mobile au devenit tot mai folosite şi, din păcate, efectele imediate şi de durată ale radiaţiilor neionizante pe baza cărora aceste aparate funcţionează nu au fost încă pe deplin studiate şi înţelese. Anul trecut, când s-a publicat un articol care examina posibila legătură între celulare şi cancerul cerebral, studiul care s-a publicat, în mare parte finanţat de industria telecomunicaţiilor, a concluzionat că persoanele care folosesc celularele mult timp, persoane la care studiul se referă ca fiind "heavy users", prezintă după câţiva ani un risc crescut de cancer. Am analizat datele acestui studiu, şi am publicat un articol care a fost difuzat de London Free Press, în care printre altele am demonstrat că acest termen, "heavy user", era în mod convenabil folosit în comunicatele de presă ale industriei pentru a distrage atenţia de la realitatea cruntă: "heavy user" în studiul respectiv se referea la aproximativ 26 de minute de folosire a celularului pe zi, ceea ce pentru majoritatea consumatorilor nu este deloc foarte mult timp.
Din păcate, multe studii sunt efectuate în mod necorespunzător. De exemplu, un alt studiu recent a comparat grupuri de copii care foloseau celulare, cu grupuri de copii care nu le foloseau şi a concluzionat că incidenţa cancerului cerebral nu este crescută în grupul copiilor care foloseau celularele. Acest mesaj a fost difuzat şi majoritatea celor care l-au citit, nu au examinat şi studiul original, unde în descrierea metodologiei, se poate observa că definiţia pentru includerea unui participant în grupul celor care foloseau celularele, adică în grupul utilizatorilor expuşi, numiţi "regular user", era efectuarea unei convorbiri săptămânale pe o perioadă de cel puţin şase luni. Această definiţie nu este reprezentativă pentru folosirea celularelor, adolescenţii se ştie că participă zilnic la mai multe conversaţii telefonice, dar definiţia, bineînţeles a garantat ca grupul de studiu să aibă o expunere foarte redusă, aproape similară cu a grupului de control.
Cu alte cuvinte, metodologia studiului a garantat ca eventualele efecte să nu fie vizualizate în studiu, chiar şi dacă ar exista. Şi chiar şi aşa, analiza datelor din două tabele din articolul respectiv scoate în evidenţă, la copiii care utilizau celularele un număr mai mare de ani, un risc crescut de cancer cerebral.
R: Am citit în revistele de specialitate câteva materiale despre traficul de persoane, mai exact despre ceea ce se ascunde în spatele traficului de persoane. Care sunt cele mai noi cercetări pe această temă?
R.S.: Anul trecut am publicat două articole despre traficul de persoane, în special traficul de femei şi copii şi riscul crescut de boli infecţioase, în principal HIV şi tuberculoză, la care acestea sunt supuse. Din păcate, întrucât majoritatea femeilor în această categorie provin din ţări mai afluente decât ţara lor de origine, primul lucru care se întâmplă în momentul în care reţelele de trafic sunt descoperite, este îndepărtarea victimelor din ţara unde acestea erau exploatate în ţara de origine, astfel încât ele nici măcar nu ajung să depună mărturie împotriva organizatorilor reţelelor respective. Într-unul din articole, am propus ca atunci când traficanţii sunt aduşi în instanţă, faptul că au contribuit la infectarea cu HIV a unei victime lipsite de apărare, să fie luat în considerare în momentul în care se decide sentinţa; acest aspect, pe plan mondial, de cele mai multe ori este neglijat.
R: De asemenea, în preocupările dumneavoastră intră şi fumatul. Care sunt, de fapt, pericolele fumatului?
R.S.: Legat de fumat şi, de asemenea, de expunerea la alte toxine, doresc să subliniez, aşa cum am făcut-o într-un capitol de carte care în curând urmează să fie publicat, că în mod repetat, de-a lungul istoriei, a existat un decalaj de mai multe decenii între momentul apariţiei primelor articole ştiinţifice care dovedeau că un produs este toxic şi momentul adoptării primelor măsuri de sănătate publică. De exemplu, primul articol care demonstra că fumatul poate predispune la cancer a apărut în anul 1939, şi a fost urmat la scurt timp, în anul 1950, de alte două articole publicate în Journal of the American Medical Association. Dar în ciuda acestor articole, şi a multor altor publicaţii apărute mai târziu, marile companii de tutun au negat existenţa efectelor dăunatoare. Multe informaţii legate de ceea ce companiile ştiau şi de momentul în care ştiau diverse lucruri au devenit aparente doar după ce mai multe milioane de pagini, multe dintre ele confidenţiale până de curând, au fost făcute publice ca urmare a unor procese intentate companiilor de ţigări. Aceste documente oferă o imagine şocantă, care poate să furnizeze un material de studiu interesant pentru cercetători din domenii diverse, de la medicină până la psihologie şi sociologie.
Au existat, de fapt, trei mari aspecte legate de efectele fumatului: capacitatea fumului de ţigară de a produce boli, inclusiv cancer; capacitatea nicotinei de a crea dependenţă; şi existenţa urmelor de radioactivitate în ţigări. În ceea ce priveşte primele două efecte, tactica industriei, şi a celor afiliaţi cu industria tutunului, a fost una de a crea confuzie. De exemplu, atunci când se publicau articole ştiinţifice care demonstrau un risc crescut pentru a dezvolta diverse boli, la scurt timp apăreau studii finanţate de industrie care erau incorect efectuate şi concluzionau exact contrariul, accentuând faptul că nu există efecte nocive. Unele studii chiar "demonstrau" că fumatul ar proteja apariţia unor boli. După un timp, tactica s-a schimbat, şi nici măcar nu mai era necesară negarea efectelor dăunătoare, dar ceea ce s-a întâmplat este că mulţi ziarişti, medici, sau cercetători, afiliaţi cu industria sau finanţaţi de industrie, scriau articole în care afirmau că nu este sigur că efectele nocive se datorează tutunului.
Unele articole afirmau că este posibil ca persoanele care se îmbolnăveau să fi fost expuse la alte substanţe nocive care au cauzat cancerul, iar alte articole afirmau că există factori psihologici care predispun la cancer, sau că persoanele respective puteau avea predispoziţii genetice, şi drept dovadă, prezentau argumentul că mulţi nefumători uneori dezvoltau cancer. Potrivit acestui argument, se susţinea că nu se poate şti sigur dacă aceste cancere apăreau de la fumat, şi argumentele erau însoţite de ideea că sunt necesare studii suplimentare pentru a examina posibilele legături între fumat şi boli, studii care de multe ori durau ani sau decenii, un interval care garanta continuarea vânzărilor şi a profiturilor, şi în acelaşi timp întârzia implementarea unor măsuri de sănătate publică menite să protejeze populaţia.
Într-un document care până de curând era confidențial, conducerea unei companii de ţigări afirma "doubt is our product", adică "dubiul este produsul nostru", în sensul că este important să se creeze dubiu în ceea ce priveşte legătura dintre fumat şi boli, şi continua prin sublinierea importanței aceastei strategii pentru a asigura stabilirea unei controverse. Exact această stare de controversă este cea care, decenii de-a rândul, a fost folosită de către aceleaşi companii pentru a convinge consumatorii, populaţia, organizaţiile de sănătate publică şi medicale, şi guvernele, că implementarea unor măsuri de protecţie ar fi precoce, pentru că nu există încă certitudinea efectelor nocive. Exact această stare de controversă este ceea care a făcut posibil ca atâtea persoane, pe plan mondial, să nu fie informate, legat de ceea ce companiile deja cunoşteau, în realitate, foarte detaliat despre pericolul fumatului asupra sănătăţii.
Această tactică s-a repetat în cazul altor produse, cum ar fi azbestul. În anii ’40, după ce cercetători din diverse companii au observat că animalele expuse la azbest dezvoltau cancere, companiile respective de multe ori au interzis publicarea rezultatelor, iar în alte situaţii, după observarea efectelor nocive, programe întregi de cercetare erau desfiinţate. În anii ’50 şi ’60, când lucrătorii din industria azbestului care erau expuşi acestei substanţe se imbolnăveau, cauzalitatea era încă negată, cu toate că industria era deja conştientă de legătura dintre azbest şi cancer. În anul 1980, o companie de azbest a solicitat unui medic, care a menţionat pe radiografia unui muncitor din industria azbestului că modificările pulmonare observate pot să fie consecinţa expunerii la azbest sau la alte substanţe chimice iritante, dacă ar putea îndepărta cuvântul "azbest" din documentul medical, iar managementul unei alte companii solicita lucrătorilor să informeze cumpărătorii că azbestul nu este carcinogen, deşi carcinogenicitatea era deja demonstrată la momentul respectiv. Adevărul a ieşit la iveală mult mai târziu, în cursul proceselor intentate acestor companii. Iar ca un strat adiţional de dezinformare, şi de creare şi perpetuare a confuziei, odată ajunse la tribunal, companiile de ţigări şi de azbest au încercat să dea vina unii pe alţii, pentru diversele boli cauzate de produsele pe care le comercializau.
Campanii similare de apărare a produselor au fost descrise şi în cazul industriei producătoare de coloranţi pe bază de plumb. De exemplu, atunci când în anii ’30 şi ’40 primele articole medicale au început să fie publicate despre copii cu intoxicaţie cu plumb de la coloranţi şi vopsele pe bază de plumb, companiile producătoare ale produselor respective au negat vehement orice efect asupra sănătăţii, şi dădeau vina, printre altele, pe greutatea mai mică la naştere a copiilor afectaţi. În timp ce consecinţele intoxicaţiei cu plumb la copii erau cunoscute din anii 1920, şi numeroase organizaţii de sănătate publică doreau să reglementeze nivelurile de expunere, companiile care produceau aceste produse au organizat un efort care urmărea exact efectul opus, şi negând efectele asupra sănătăţii, urmăreau continuarea comercializării produselor pentru a crea profituri. În acelaşi timp, companiile dădeau vina pe consumatori, afirmând că intoxicaţia cu plumb este rezultatul sărăciei sau al părinţilor ignoranţi care permiteau copiilor să ingere bucăţi de vopsea desprinse de pe obiecte, sau care nu ofereau sprijin emoţional adecvat şi din această cauză, copiii introduceau obiecte în gură.
R: V-aş ruga să menţionaţi câteva aspecte de ultimă oră, despre care spuneţi că au început să schimbe modul în care privim procesul de patogeneză pentru diferite boli şi modul în care abordăm sănătatea publică.
R.S.: Legat de modul în care abordăm sănătatea publică, un aspect fundamental, care ne va urmări multe decenii de acum încolo, este expunerea la substanţe toxice şi modul în care se stabilesc normele de expunere ocupaţionale şi pentru populaţie. S-au făcut numeroase descoperiri în ultimii ani, care încă nu au fost pe deplin incluse în normele de sănătate publică pe plan internaţional, deşi acest lucru ar trebui să aibe loc cât mai curând. Un concept de bază este capacitatea unei substanţe chimice de a produce cancer în absenţa mutaţiilor. Până de curând se credea, în mod eronat că o substanţă chimică poate cauza cancer numai dacă introduce mutaţii în lanţul de ADN, adică în gene. Ca urmare, s-a considerat, într-un mod la fel de eronat, că expunerea la doze care nu produc mutaţii nu poate cauza cancer.
Amândouă presupunerile sunt incorecte şi, după cum reiese din tot mai multe articole publicate, prejudiciază sănătatea publică. De fapt, se ştie de mult timp că substanţe chimice care nu produc mutaţii, sau care au o capacitate scăzută de a produce mutaţii, sunt totuşi capabile de a cauza cancer, aşa cum reiese din incidenţa mare a cancerului la muncitorii din mai multe industrii, cum ar fi cea a azbestului, a cromului, sau a nichelului. De curând s-a demonstrat faptul că aceste substanţe pot perturba funcţia genelor, nu neapărat prin mutaţii, ci printr-o altă categorie de modificări numite modificări epigenetice.
Nu doresc să intru în detalii tehnice, aceste modificări epigenetice sunt de mai multe categorii, dintre care cea mai studiată este metilarea, adică modificarea chimică a unor baze azotate din lanţul de ADN. Consecinţa acestor modificări este perturbarea funcţiei genei, care chiar şi în absenţa mutaţiilor, nu îşi va mai îndeplini funcţia în mod corespunzător. De exemplu, de curând s-a demonstrat că bisfenol A, un estrogen sintetic folosit sub formă de polimer în flacoanele de plastic, şi care a fost de curând interzis în Uniunea Europeană din sticlele de plastic destinate copiilor mici, poate produce modificări epigenetice care schimbă metilarea unor gene, în urma cărora poate creşte riscul cancerului mamar.
Prezenţa acestei substanţe în flacoane, de unde sub influenţa căldurii, a acizilor, sau a bazelor din alimente şi băuturi, poate pătrunde în alimente şi în organism, ridică probleme serioase de sănătate publică. De fapt, posibilitatea apariţiei cancerului în absenţa mutaţiilor este ilustrată de exemplul unor boli infecţioase, şi am publicat de curând un articol pe această tema, în numărul din aprilie al revistei Journal of the American Medical Association. Se ştie că virusurile papiloma cauzează cancer de col uterin, virusul hepatitei B cauzează cancer hepatocelular, şi anumite tulpini ale bacteriei Helicobacter pylori cauzează cancer gastric. Dar aceşti agenţi patogeni nu induc mutaţii, ci procesul inflamator care însoţeşte infecţia modifică metilarea unor zone cromozomale, ca urmare unele gene nu îşi îndeplinesc funcţia în mod corespunzător, şi acest lucru, în timp, poate favoriza apariţia cancerului.
Un aspect important este faptul că metilarea genelor are loc cu mult înainte de procesele histopatologice pe care se bazează, în prezent, diagnosticul de cancer. Monitorizarea metilării, în timp, permite, prin urmare, vizualizarea modificărilor care preced cancerul în cel mai timpuriu stadiu, sau a posibilelor recurenţe în cursul sau în urma tratamentelor. Aceste modificări epigenetice, spre deosebire de mutaţii, sunt reversibile, şi deja există patru medicamente aprobate, care dau rezultate, şi care schimbă starea de metilare a unor gene la pacienţii cu cancer. Chiar acum câteva zile am publicat un Editorial în numărul din decembrie al revistei International Journal of Clinical Practice, despre examinarea metilării genelor ca un indiciu deosebit de timpuriu al apariţiei cancerului colorectal. Editorialul a fost inclus în articolele din categoria “Editor’s Choice”, având implicaţii deosebit de importante pentru sănătatea publică, şi este disponibil pentru a fi descărcat gratuit de pe pagina revistei de către cei interesaţi.
Într-un alt articol pe care l-am publicat în urmă cu aproximativ trei săptămâni, în Journal of Epidemiology and Community Health, am prezentat ideea modificărilor epigenetice ca un mecanism comun care unifică acţiunea factorilor chimici, fizici, biologici, şi sociali asupra organismului. Probabil că factorii sociali reprezintă, în cadrul acestui grup, cea mai recentă descoperire. S-a demonstrat că la animalele care manifestă un ataşament mai puternic faţă de puii nou-născuţi, prin comportamente cum ar fi lingerea mai frecventă a acestora în prima săptămână de viaţă, apar modificări în metilarea unor gene care codifică receptorii pentru hormonii glucocorticoizi. Aceste modificări stimulează expresia genelor respective, schimbă circuitele hormonale şi, în consecinţă, animalele, ajunse în perioada de adult, răspund într-un mod mai favorabil acţiunii agenţilor stresanţi.
Cu alte cuvinte, interacţiunile sociale din perioada de nou născut lasă o amprentă permanentă sub forma expresiei genelor, care se menţine în mod stabil în perioada de adult, şi poate modifica maniera în care organismul răspunde condiţiilor de mediu. În acelaşi articol am discutat faptul că unii agenţi chimici, cum ar fi substanţe din fumul de ţigară, pot acţiona în perioada sarcinii asupra expresiei unor gene din placentă, crescând predispoziţia embrionului, decenii mai târziu, când acesta este deja un adult, pentru a dezvolta anumite boli. Este un aspect deosebit de important pentru sănătatea publică, un aspect căruia din păcate încă nu i se acordă suficientă atenţie.
Şi doar cu câteva luni în urmă, după ce organizaţiile guvernamentale responsabile au intenţionat să atragă atenţia, prin avertismente suplimentare plasate pe pachetele de ţigări, asupra pericolului pe care fumul de ţigară îl prezintă, printre altele, pentru nou născuţi, mai multe companii de tutun au dat guvernul în judecată pentru a bloca această iniţiativă, susţinând că le sunt încălcate drepturile. Aceste avertismente urmăreau reducerea numărului fumătorilor, scăderea incidenţei bolilor cauzate de fumat, şi îmbunătăţirea nivelului de viaţă al populaţiei, atât în cadrul fumătorilor cât şi al nefumătorilor.
R: O ultimă întrebare. Chiar credeţi că se poate face cercetare şi în România sau îi încurajaţi pe medici să plece în străinătate?
R.S.: Românii, în general, sunt deosebit de bine pregătiţi din punct de vedere teoretic, iar clinicienii care au studiat în România au baze foarte puternice în medicină. În ceea ce priveşte cercetarea, sunt sigur că se poate face cercetare de calitate în România, dar pentru aceasta, cred că este nevoie să se înţeleagă, la cele mai înalte nivele, necesitatea de a acorda fonduri şi de a încuraja cercetarea fundamentală, în diferite domenii medicale şi biomedicale. Pentru cercetare, din păcate doar ambiţia şi cunoştinţele teoretice, oricât de aprofundate ar fi, nu sunt suficiente; este nevoie de investiţii financiare solide, care să fie făcute la nivel naţional, să fie durabile, şi să promoveze pe bază de merit.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M