La capătul liniei 117 se termină şi oraşul. Brusc,
din zece paşi, Bucureştii lui Videanu, Vanghelie şi câţi or mai fi se
şterg din privire. Începe Zăbrăuţiul. Suntem în Ferentari, în ţigănie,
la doar şapte minute de Piaţa Unirii, dar dincolo de orice timp al
civilizaţiei.
Pute. A scârnă, a acru, a hoit. Şobolani mari cât pisica răscolesc
gunoiul adunat în fiecare colţ de uliţă. Nu sunt străzi, doar maidane
înconjurate de case mici şi putrede, pe care atârnă farfuriile albe ale
antenelor de satelit. În câteva clipe, de dincolo de porţi, năvăleşte
în stradă o liotă de puradei urlând de bucurie la vederea camerei de
luat vederi.
