La sfârşitul unui sezon agitat şi tumultuos, cu confruntări aprige, dar cel mai adesea constructive, Robert Turcescu a vorbit în exclusivitate pentru realitatea.net despre el ca jurnalist, despre el ca om. Am aflat astfel că are, înainte de orice emisiune, emoţii care îl aduc într-o stare de tensiune benefică şi că printre politicienii cei mai glumeţi îi consideră pe Ponta, Berceanu şi Năstase. Amestecul său în politică nu va fi decât din perspectiva de jurnalist, deoarece, chiar dacă are "o curioziate de a vedea ce se asunde în burta rechinului", el îşi doreşte mai presus de orice să rămână liber. Robert Turcescu îşi doreşte să se poată bucura de "deliciile literare" şi îşi propune ca la primăvară să publice o carte de proză scurtă, "cu texte inedite, care nu au mai apărut în periodice". Despre toate acestea, dar şi despre ce crede Robert Turcescu în legătură cu PNG, despre cărţi, despre Internet şi despre bloguri, aflaţi în rândurile de mai jos:


"Indiscutabil cea mai grea emisiune a fost cea cu Traian Băsescu. Exista o mare doză de neprevăzut"

Reporter: Care a fost cea mai plăcută sau reuşită emisiune din punctul de vedere al dumneavoastră ca jurnalist, nu din punct de vedere al rating-ului?
Robert Turcescu: Am un reper clar. Emsiunea cu Neagu Djuvara în care s-a discutat despre influenţa cumană asupra obârşiilor poporului român şi dincolo de faptul că a fost o discuţie în nota obişnuită a domnului Djuvara – spumoasă, vie, incandescentă – ea a născut şi foarte multe ecouri. Din această perspectivă o consider cea mai reuşită emisiune a sezonului.

Reporter: Dar care a fost cea mai grea emisiune? Cine a fost cel mai dificil invitat?
Robert Turcescu: Indiscutabil cea mai grea emisiune a fost cea cu Traian Băsescu de la Palatul Cotroceni. Grea, nu în sensul în care mi-a dat bătăi de cap sau o emisiune în care să nu pot să fac faţă, ci grea în sensul în care erau atât de multe subiecte de abordat în numai două ore de emisiune, agenda publică era atât de încărcată, presiunea politică era atât de mare, încât ne-a fost foarte greu, împreună cu Emil Hurezeanu, să încercâm să selectăm cele mai interesante unghiuri de abordare ale subiectelor şi, evident, să selectăm şi cele mai interesante subiecte de abordat. În plus, la orice emisiune în direct, şi mai ales la o emisiune cu Traian Băsescu, există o mare doză de neprevăzut pe care trebuie să ţi-o iei în calcul, teme pe care le poate introduce preşedintele şi în legătură cu care nu ai întoteauna posibilitatea să spui „Să trecem la subiectele mai interesante”. Orice subiect pe care îl deschide Traian Băsescu este interesant, că e preşedintele României.

Reporter: Aţi avut emoţii la acea emisiune?
Robert Turcescu: Emoţii am întotdeauna, la orice emisiune, fie că se desfăşoară cu Neagu Djuvara, fie că se desfăşoară cu Traian Băsescu, fie că se desfăşoară cu un comentator politic. Sunt nişte emoţii care, atunci când vor dispărea, acesta va fi semnalul clar că şi eu trebuie să dispar de pe micul ecran. Dacă nu ai emoţiile care să te pună într-o stare de tensiune benefică, să te stimuleze, să îţi crească adrenalina, să îţi doreşti să îţi iasă bine o emisiune de televiziune, mai bine te retragi. Altfel înseamnă că faci emisiunea într-o stare de rutină, care nu îţi mai aduce niciun fel de satisacţie şi în condiţiile acestea e bine să părăseşti scena.

"O doză interesantă de umor, un soi de ironie şi sarcasm, are şi Adrian Năstase"

Reporter: Ce politician român are simţul umorului? Băsescu? Berceanu?
Robert Turcescu: Nu au simţul umorului. Asta este o constatare pe care am făcut-o şi eu de-a lungul timpului. Din când în când pot spune că am mai auzit glume reuşite din partea lui Victor Ponta. Mi s-a mai întâmplat să glumesc uneori şi cu Radu Berceanu, chiar şi în pauzele publicitare. Ba chiar aş putea spune că o doză interesantă de umor, aş spune mai degrabă un soi de ironie şi sarcasm, dar care capătă accente de umor inteligent, are şi Adrian Năstase. Şi aceasta este o constatare plăcută, dar nu întotdeauna, ca să zic aşa. În rest, sărăcie mare pe zona aceasta din partea oamenilor politici din România. Ăsta e un semn că poate se abţin, pentru că eu îi bănuiesc pe foarte mulţi dintre ei de inteligenţă şi în condiţiile acestea şi doza de umor ar trebui să fie prezentă. Poate că au intrat atât de bine în pielea unor personaje care se vor a fi interesante pentru public şi, evident, preocupate de soarta ţărişoarei, încât au uitat să trateze unele lucruri şi cu o doză de umor. Repet, umor – nu băşcălie, nu bâlci. Încape uneori, chiar şi în cele mai stresante situaţii din viaţa unui om politc o doză de umor, care în cele din urmă se poate confunda cu optimismul şi atunci telespectatorul ar fi şi el interesat chiar să descopere că nu-i darcu’ chiar aşa de negru, că există o şansă. Deseori, politicienii, din dorinţa de a spori tensiunea unei emisiuni, recurg la scenarii apocaliptice, prezintă situaţiile ca fiind îngrozitoare. Evident, în astfel de condiţii umorul nu mai are pe unde să încapă.

Reporter: Acum câteva seri Adriana Săftoiu spunea că mulţi politicieni nu iubesc presa. Aţi simţit vreodată lucrul acesta?
Robert Turcescu: Nu mi-am făcut vreodată iluzii, în 14 ani de când fac această meserie, că oamenii politici sau oamenii care într-un fel sau altul ajung să fie în poziţii de putere ar putea intra într-un amor, profesional vorbind, cu jurnaliştii. În fapt, aici există un soi de rivalitate – jurnaliştii sunt obligaţi prin fişa postului să supravegheze într-un mod cât se poate de critic puterea şi în condiţiile acestea nu au cum să intre într-o stare de empatie cu zona politicului, iar pe de altă parte politicienii la rândul lor sunt extrem de interesaţi să domine cu agenda lor agenda presei, să îşi impună punctele de vedere. Din punctul ăsta de vedere există o concurenţă şi o stare de folos reciproc. Politicenii se folosesc de presă, presa se foloseşte de politicieni. Presa spune că se foloseşte de politicieni în folosul binelui public, politicienii spun, de asemenea, că se folosesc de presă în folosul binelui public. Cine are dreptate sau cine face acest lucru cu adevărat, rămâne să decidă, evident, tot publicul, în cele din urmă.

"Îmi place să cred, indiferent de ce ar spune alţii, că sunt şi pot să rămân propriul meu stăpân"

Reporter: Ce pronostic aveţi, ajunge PNG în Parlament?
Robert Turcescu: De ajuns, ajunge în Parlament. E greu să crezi că sondajele de opinie, oricât ar fi de defecte, la scorul pe care îl arată pentru PNG-ul lui Becali, au o rată de eroare atât de mare. PNG are în sondaje 16-19%, iar pentru Parlament îţi trebuie 5%. În condiţiile acestea mi-e greu să cred că nu va intra. Ar trebui să se întâmple nişte mutări extraordinare pe scena politică şi nu le prea întrezăresc. Perioada este şi destul de scurtă. Prin urmare, fie numai şi pe conjunctura politică actuală şi PNG-ul va intra. Nu ştiu dacă va intra cu 16% sau cu 10%, dar de intrat intră, depăşeşte pragul electoral.

Reporter: În 2004, Becali vă propusese să candidaţi la preşedinţie...
Robert Turcescu: Asta era în perioada în care Gigi Becali încerca să îşi facă intrarea în zona acesta a oamenilor politici. Refuzul meu a fost categoric. Nu pentru că era Gigi Becali, ci pentru că nu mă interesează zona politicului decât din perspectiva de jurnalist, care priveşte ceea ce se întâmplă.

Reporter: Deci nu vă atrage ideea de a deveni consilier politic?
Robert Turcescu: Mi s-au propus tot soiul de funcţii. De la purtător de cuvânt la diverse ministere până la consilier politic sau consilier al diverşilor miniştri care s-au succedat, nu în ultimii 3 ani, ci în ultimii 5-7-8 ani în România, dar nu este o zonă care să mă intereseze. O supraveghez, există o stare de curiozitate de a vedea ce este în burta rechinului. Am discutat cu o serie de prieteni care au făcut pasul acesta, plecând din presă şi ajungând purtător de cuvânt sau consilier în diverse zone. E o trecere bruscă de la statutul de om liber, pe care îl presupune meseria acesta de jurnalist, la statutul de om înregimentat, care trebuie să servească nişte interese, uneori politice, adeseori şi economice, şi nu mă văd rezistând într-o astfel de situaţie. Îmi place să cred, indiferent de ce ar spune alţii, că sunt şi pot să rămân propriul meu stăpân.

"Frământarea presei nu îţi permite deliciul litarar pe care îl presupune aşezarea la masa de scris şi gânditul la personaje imaginare pe care să le pui şi într-o situaţie conflictuală"

Reporter: Mai aveţi în pregătire vreo carte?
Robert Turcescu: O carte, nu. Cărţile pe care le-am scos, după cum se ştie, sunt culegeri de publicistică. Pentru o carte îţi trebuie răgaz, tihnă să poţi să o scrii. Visez la ziua în care o să pot să am ceva luni libere în viaţa mea şi să pot să mă aşez şi să încerc să schiţez o carte. Scrisul rămâne un lucru de care mă simt extrem de ataşat, că nu pot rezista fără să scriu. Intenţionez să public, probabil spre primăvara anului viitor, un volum de proză scurtă, texte inedite, care nu au mai apărut în periodice şi care nu au legătură cu scriitura unui ziar. E un lucru pe care mi-l doresc foarte tare şi sper ca în vacanţa care se apropie să am timp să mă gândesc la câteva schiţe, pe care apoi să le şi scriu. Dar frământarea în care trăim noi toţi, cei care ne ocupăm în momentul de faţă de presă în România – o frământare dată de agitaţia cotidiană din zona politicului, dar şi a României de zi cu zi - este atât de mare încât nu îţi rămâne timp, dacă vrei să faci meseria asta la un anumit nivel de performanţă, pentru anumite delicii litarare, pe care le presupune aşezarea la masa de scris şi gânditul la personaje imaginare pe care să le pui şi într-o situaţie conflictuală. Deci, cu alte cuvinte, nu ai timp să stai, să te laşi cotropit de bucuria de a încerca – sublinez – de a încerca să scrii o carte.

Reporter: Dar de citit mai aveţi timp?
Robert Turcescu: Aici nu încape povestea de a avea sau a nu a avea timp. Cititul este o obligaţie profesională, face parte din fişa postului. Şi dincolo de orice chestiune este un lucru la care eu nu pot să renunţ. Este bucuria mea de zi cu zi, alături de mersul la sala de sport şi, în primul rând, copilul meu, Ioana. Lucrurile acestea reprezintă lucrurile fixe din existenţa mea la care nu aş renunţa nicio clipă.

Reporter: Sunt cărţile audio o variantă pentru cei care susţin că nu au timp să citească?
Robert Turcescu: Nu. Am încercat la un moment dat. Mi-am cumpărat de dragul vocii lui Gabriel Liiceanu una dintre cărţile citite de el de la Humanitas. E frumos să îl asculţi pe Liiceanu, dar nu aş putea să ascult un roman citit de altcineva în maşină. Am întotdeauna o carte în geantă, o citesc în perioadele în care stau la semafor, în perioadele în care, între emisiunea de la radio şi cea de la televiziune, am o oră, două libere. Mă aşez în biroul meu, îmi iau o cafea şi citesc. Mai citesc şi seara, când ajung acasă, pentru că nu pot să adorm imediat. Ajung la 12 noaptea acasă şi am o perioadă de cel puţin 2 ore în care trebuie să stau să mă deconectez şi în care nu stau să mă uit la televizor – e un lucru pe care mi l-am impus. Mă uit destul cât sunt la serviciu, supreveghind ceea ce fac ceilalţi colegi de trust sau din alte televiziuni, colegi de breaslă. Cărţile sunt un lucru constant şi întotdeauna citesc două cărţi: una care ştiu că mă destinde când nu am chef să citesc lucruri complicate, care presupun date şi alte chestiuni de reţinut – beletristică - şi o altă carte care ţine într-un fel sau altul de meseria pe care o practic.

"Cred că există în România o masă de oameni de calitate, de indivizi de bun-simţ, amatori de bun-gust"

Reporter: Cum vă împărţiţi timpul între "Cotidianul", Europa FM şi Realitatea TV?
Robert Turcescu: Greu, dar e un regim cazon pe care l-am mai avut. Sunt ca un soldat care a avut o perioadă de lăsare la vatră şi după aceea a revenit în cazarmă. Adică ritmul acesta l-am mai trăit, ştiu cum se desfăşoară lucrurile. Aş spune că la momentul de faţă echipa de la "Cotidianul" este una mult mai sudată decât în perioada 2004, iar poziţia mea nemaifiind de redactor-şef, ci de director editorial, sarcina îmi este întru-câtva mai uşoară. Acolo, în redacţie, este un om foarte bun, se numeşte Mihnea Măruţă. Este redactorul-şef al ziarului, este omul în jurul căruia se învârt toate chestiunile legate de fabricarea ziarului. Rolul meu este de om care fixează linia editorială a acestei gazete. Din acest punct de vedere, comunicarea mea are loc mai mult cu Mihnea Măruţă, dar, evident, şi cu oamenii din redacţie. Aş spune însă că nu mai e presiunea din perioada 2004-2005 când s-a produs, practic, relansarea ziarului "Cotidianul" şi lucrurile nu au fost luate chiar de la zero, dar efortul a fost foarte mare pentru toată echipa din acea perioadă. Acum "Cotidianul" este într-o perioadă de aşezare într-o anumită categorie, aceea de ziar de elită, e un ziar care a înţeles necesităţile pieţei. Pe lângă ziarul propriu-zis, înţelege să distribuie şi alte produse complementare, dar care sunt pe pofta categoriei de cititori pe care noi ne-o dorim. Şi atunci distribuim cărţi, muzică clasică, colecţii enciclopedice. Lucruri de bun-gust şi de bun-simţ, din nefericire atât de rar întâlnite în România...

Reporter: ...şi de rar apreciate?
Robert Turcescu: Eu aş spune că nu e chiar aşa. Eu am avut o stare de bucurie, văzând că aseară, la concertul Rolling Stones – care nu e neaparat o muzică de înaltă ţinută şi factură – 60.000 de oameni s-au comportat extrem de civilizat pe un stadion care, altminteri, dacă s-ar fi disputat un meci de fotbal ar fi putut să fie devastat. Uite că se pot întâlni 60.000 de români, care după ce pleacă de acolo, sigur, lasă în urma lor hârtii, dar nu au rupt scaune, nu au existat bătăi. Există cel puţin o masă critică de români formată din oameni de calitate, dar cum spunea astăzi cineva pe un blog, "dacă sunt atât de mulţi, de ce, Dumnezeule, par să fie atât de puţini?". Cred că există în România o masă de oameni de calitate, de indivizi de bun-simţ, amatori de bun-gust, care sunt acolo, dar care momentan sunt copleşiţi de ceea ce înseamnă kitsch-ul şi mizeria din societatea românească. Dar starea aceasta nu poate să dureze la infinit. E o etapă...

Reporter: Sunteţi optimist aşadar?
Robert Turcescu: Fără discuţie. Dacă nu aş fi aşa probabil că demult eram la o chilie în vârful muntelui, încercând să mă rog la Dumnezeu să salveze această lume. Noi schimbăm şi lumea, şi lucrurile din jurul nostru, indiscutabil.

Reporter: Este adevărat că aţi dat mâna cu cei de la The Rolling Stones?
Robert Turcescu: Da, am fost printre cei 12 fericiţi pe care organizatorii i-au selectat, pe criterii pe care nu le cunosc – eu ştiu doar că am nişte prieteni foarte buni la compania care a sponsorizat evenimentul, cei de la Vodafone probabil că au vrut să îmi facă o bucurie. Au reuşit şi le mulţumesc încă o dată. Am făcut poze cu ei, pe care le voi primi în zilele următoare, şi am şi dat mâna cu ei. Nu aş vrea să spun că a fost o întâlnire, nu am stat la o cafea, la o bere sau la depănat amintiri. A fost o întâlnire de fix 4 minute şi 30 de secunde în care cei patru Rolling Stones au făcut poze cu noi. A fost un moment emoţionant, mai ales pentru unul ca mine, care, nu aş spune că sunt neaparat îndrăgostit de muzica celor de la Rolling Stones, dar sunt îndrăgostit de ceea ce înseamnă muzica rock, iar Rolling Stones nu pot fi în nicun fel decupaţi din ceea ce înseamnă fenomenul muzicii rock. Sunt acolo, sunt prezenţi, ocupă o felie importantă şi demonstrează că muzica bună este exact ca vinul: pe măsură ce trece timpul, devine şi mai bună.

"Ţin cont de mesajele care critică în mod civilizat. Pe cei necivilizaţi, însă, anonimantul îi face să iasă la iveală cu aşa de mare ferocitate şi cu atât de mare tupeu, dar asta nu o să îi ajute să evolueze în niciun fel"

Reporter: Din câte ştim, citiţi comentariile postate pe site. V-a rămas unul dintre acestea în mod excepţional în minte?
Robert Turcescu: Nu pot spune că mi-a rămas unul singur în minte. Rămân însă în minte de fiecare dată, şi mă gândesc intens la ele, acele comnetarii care – nu vorbesc de laude, ci de critici, care sunt numeroase – îmi atrag atenţia cu măsură, cu bun-simţ, cu un ton aspru, fără discuţie, dar care sunt ca o ceartă părintească. Acele comentarii mă pun pe gânduri, îmi dau de gândit şi îmi spun că poate am greşit, că poate este ceva în atitudinea mea care trebuie corectat şi mă gândesc intens şi mă frământă. Înjurăturile, mizeria asta revărsată la un moment dat în anumite comentarii îmi dă o stare de dispreţ faţă de cel care este în stare să scrie aşa ceva. Exclud laudele din această poveste. Ele există, le mulţumesc celor care mai au încă încredere în mine şi care nu sunt puţini, dar vreau să transmit un lucru celor care se întreabă: "Dar oare Turcescu citeşte aceste comentarii?". Da, le citesc şi ţin cont de aceste comentarii, şi vorbesc de cele foarte critice, în măsura în care ele sunt formulate ca o critică civilizată, chiar dacă extrem de dură şi se întâmplă să fie extrem de dură. Oamenii spun acolo tot soiul de lucruri pe care le simt la un moment dat în legătură cu emisiunile mele. Cele necivilizate nu mă interesează şi nu le bag în seamă şi încerc să mă feresc de ele. Cred că dincolo de revărsarea de furie, de frustrări pe care le postează pe site-uri, se ascunde o masă extrem de periculoasă, o masă de indivizi care nu a depăşit un anume stadiu al evoluţiei. Îi consider nişte subspecii umane. Anonimantul îi face, probabil, în momentul de faţă, să iasă la iveală cu aşa de mare ferocitate şi cu atât de mare tupeu, dar asta nu o să îi ajute să evolueze în niciun fel. Critica, oricât ar fi de dură, se poate face într-un mod foarte civilizat. Este mult mai mult dureros să îţi spună cineva că ai greşit pe un ton dur, şoptit aproape, chiar şuierat, decât să te înjure cineva ca la mahala. Dacă mă aflu în intersecţie, de exemplu, şi la un moment dat i-am tăiat unuia calea, mă simt mult mai jenat şi îmi cer scuze, dacă omul respectiv îmi bate pur şi simplu obrazul. Pentru cei care "se simt obligaţi" să scoată capul pe geam şi să mă înjure de mamă sau, mai mult decât atât, să se dea jos şi să îmi tragă picioare în portieră, nu am niciun fel de jenă. Ba chiar mă bucur că le-am tăiat calea.

"Internetul se află încă în starea de Big Bang, dar după formarea unor reguli se va crea o planetă foarte interesantă"

Reporter: Vă faceţi blog?
Robert Turcescu: M-am gândit foarte intens la chestiunea aceasta, şi nu de ieri, de azi, de când a apărut nebunia blogurilor în România, deşi are deja o perioadă destul de îndelungată. M-am gândit la treaba acesta în urmă cu vreo doi ani şi jumătate, când am şi cumpărat domeniile care au cuprins numele meu. Voiam iniţial să deschid un site, înainte de ideea cu blogul. Mi-am dat însă seama de un lucru, mai ales dacă vorbim de un blog: trebuie să faci un lucru pentru care eu nu am în momentul de faţă disponibilitatea de timp necesară. Anume să scrii zilnic. E un jurnal interactiv, pentru care trebuie să ai timp să răspunzi, să citeşti... Nu poţi lăsa un blog, cum lasă foarte mulţi, în părăsire. Blogurile din România încep să arate ca miriştile din ţară, adică multe dintre ele sunt lăsate în părăsire. Mai scrie câte unul ceva, după aceea mai postează o poezie, mai copiază de pe alte bloguri câte o idee, mai pune un link şi se aşteaptă ca cineva să comenteze. Nu! Pentru un blog trebuie să fii dedicat, măcar o oră pe zi să stai să scrii, să postezi, să citeşti şi să comentezi. E o activitate căreia într-un fel, din momentul în care o pui la punct şi o anunţi public, mai ales la un personaj ca mine, care sunt un personaj aflat în atenţia publicului pentru că fac emisiunile acestea la radio şi la televiziune, trebuie să îi dedici timp, pentru că altminteri pari neserios. Şi eu nu sunt neserios. Sunt serios şi dacă mă apuc de un lucru vreau să îl fac aşa cum trebuie. Nu aş avea timp în momentul de faţă să îmi deschid un blog, dar probabil când se va ivi în viaţa, în regimul acesta cazon, o portiţă ca să pot să mă ocup şi de un blog. O să o fac, pentru că mi se pare o experienţă extrem de interesantă, iar eu cred foarte mult în ceea ce înseamnă viitorul media, în ceea ce înseamnă comunicarea prin Internet. E deja un clişeu să spun că viitorul este acolo, dar cred că, dacă va fi exploatat în mod corect, universul virtual va fi un spijin uluitor pentru jurnaliştii viitorului. Numai că trebuie şi aici fixate nişte reguli. Acum arată întreg Internetul aşa, ca într-o stare de haos, să îi spunem haosul Big Bang-ului, când s-a format Pământul. E starea aceea de dezagregare, lucrurile se învârt aiurea, dar la un moment dat vin nişte reguli, dar uşor, uşor avansăm şi se creează o planetă foarte interesantă în zona aceasta.

Reporter: Ce bilă daţi site-ului realitatea.net?
Robert Turcescu: Îmi place. Mai am câteva reproşuri însă, legate de accesul la anumite informaţii. Uneori nu găsesc rapid comentariile care s-au făcut pe marginea anumitor emisiuni, mi-e greu să le accesez. Dar lucrurile merg spre bine şi am văzut că are un număr foarte mare de vizitatori, ceea ce arată că a devenit o platformă deosebit de interesantă pentru cei care sunt consumatori de ştiri. Cu siguranţă merge în siajul Realităţii TV. Realitatea creşte, creşte şi site-ul, creşte ţara. BILA ALBĂ, aşadar!

Realizat de Adriana Ţăruş şi Raluca Şeinoiu