Foto: wordpress.com

Secolul al XX-lea este unul al marilor descoperiri ştiinţifice, fie că vorbim de fizică, chimie sau ştiinţe medicale. Este epoca în care fizica atomică este fundamentată ca ştiinţă, apar idei revoluţionare asupra relativităţii, se descoperă noi galaxii şi noi medicamente, se construieşte microprocesorul, iar genetica ia amploare.

Teorii de Nobel: relativitatea, explozia atomică şi tranzistorul.

În 1895, Röntgen descoperă razele X, în jurul cărora se vor articula preocupările ştiinţifice ale primului sfert al secolului al XX-lea. Numeroase teorii asupra lumii au apărut de-a lungul istoriei, dar nici una dintre ele nu a fost la fel de seducătoare ca cea a începutului de secol XX, a fizicianului german Albert Einstein. În 1917, acesta formulează teoria relativităţii generale, primind distincţia Nobel patru ani mai târziu. În 1913, Niels Henrik David Bohr vorbeşte despre primul atom cuantic, primind Nobelul în 1922.

A doua jumătate a secolului al XX-lea este dedicată fizicii nucleare. Fisiunea nucleară este descoperită de O. Hahn (premiul Nobel pentru chimie, 1944) şi F. Strassmann în 1938, dar va lua amploare abia în cel de-al doilea război mondial, odată cu proiectul Manhattan (1945) şi exploziile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki. După prima explozie nucleară, fizicienii au început să caute metode de domesticire a acestei surse de energie.

William Bradford Shockley, John Bardeen Walter şi  Houser Brattain se întâlnesc în laboratoarele  Bel Telephone. Ajutaţi de modelele fizicii cuantice, cei trei reuşesc să creeze în 1947 un nou dispozitiv,  pe care ei îl numesc persistor (ca amintire a eforturilor persistente pe care le-au făcut), pentru care primesc Nobelul în 1956. Fusese descoperit tranzistorul. În urma acestor descoperiri, Bardeen continuă studiul asupre supraconductorilor şi ia un al doilea Nobel, în 1972. Descoperirea tranzistorului a revoluţionat lumea modernă, înlocuind triodele utilizate până atunci.


Epoca şi bolile ei: Nobel pentru tratament

Primul laureat al Nobelului în ştiinţele medicale a fost cel care a reuşit să înţeleagă cum poate un organism să creeze propriul antidot pentru boli severe şi incurabile la acel moment: difteria şi tetanosul. Cercetările lui Emil Adolf von Behring au pus bazele imunologiei bolilor bacteriale, continuând munca lui Pasteur, Koch şi Ehrilich. În 1890,  Behring şi S. Kitasato şi-au publicat descoperirea că injectarea unor doze graduale de culturi sterilizate de bacili de difterie şi tetanos determină animalele să producă, în sângele lor, substanţe care neutralizează toxinele pe care bacilii le produc (antitoxine).

Un an mai târziu, Nobelul este decernat pentru efortul de a combate o altă boală a începutului de secol, malaria. Preocuparea majoră a lui Ronald Ross, medic şi poet,  era cea a prevenirii malariei în diverse zone ale lumii: Africa de Vest, zona Canalului Suez, Grecia, Cipru şi cele afectate de primul război mondial.

În 1904, Nobelul ajunge la un adevărat deschizător de drumuri în psihologia medicală, rusul  Ivan Petrovich Pavlov. După ce a cochetat cu teologia, Pavlov conduce, din 1890, Departamentul de Psihologie al Institutului de Medicină Experimentală. Canadienilor Frederick Grant Banting şi John James Richard Macleod li se recunoaşte de către Comitetul Nobel, în 1923, meritul de afi izolat insulina, descoperind tratamentul diabetului zaharat.

Jumătatea secolului XX este marcată de o mare descoperire a medicinei: antibioticele. Comitetul Nobel nu a putut ignora un cercetător ca Selman Abraham Waksman (premiul Nobel, 1952), inventatorul mai multor antibiotice, actinomicina (1940), neomicina (1946), streptomicina (1943), neomicina (1948), dintre care ultimele două fiind folosite în tratarea numeroaselor infecţii.

Preocupările savanţilor din medicină s-au orientat treptat către noi ramuri, imunologia şi genetica, în încercarea de a găsi leac bolilor cauzate de deficienţele sistemului imunitar (cancer, HIV). În 1972, Gerald M. Edelman şi  Rodney R. Porter primesc Nobelul în medicină, pentru meritul de a fi teoretizat structura anticorpilor, iar în 1974, un grup de trei medici, printe care şi unul de origine română, primesc distincţia Nobel: Albert Claude, Christian de Duve (Belgia) şi  George E. Palade (român prin naştere, cercetător în SUA), după ani de cercetări asupra organizării celulelor.

Toate aceste studii de laborator au dus ca Joseph E. Murray şi  E. Donnall Thomas (Nobel 1990) să descopere un tratament inovator: transplantul de celule.

În 2006, premiul Nobel pentru medicină şi psihologie a fost atribuit americanilor Andrew Z. Fire şi Craig C. Mello pentru descoperirea "unui mecanism fundamental pentru controlul fluxului de informaţii genetice". Cei doi cercetatori au descoperit un mecanism numit "interferenţa ARN", care poate bloca anumite gene, lucru care poate ajuta la descoperirea unor noi terapii.

Premiile Nobel se acordă din 1901, pentru fizică, chimie, psihologie sau medicină, literatură şi pace. Luni, Academia Suedeza a anunţat laureatul Nobel pentru medicină.