Torţionarii se spovedeau doar unii altora. Poate şi pentru că n-ar fi avut niciodată curaj să-l privească pe Dumnezeu în ochi. Poate şi pentru că în opinia lor, şi Dumnezeu era un dizident care primea săpunuri din străinătate.
"Nu-mi era milă de nimeni. Nici măcar de un bătrân care a intrat în cameră supraveghetorului şi m-a rugat să nu-l bat, pentru că e bolnav. L-am întrebat pentru ce infracţiune a fost condamnat, şi mi-a spus că a tăiat un vitel, şi eu am insistat: : Şi de ce l-ai taiat, măi?! La care bătrânul îmi răspunde: Am gandit ca-i al meu!. Bineînţeles că nu am fost impresionat, şi l-am bătut. În momentul în care a ieşit din camera supraveghetorilor, m-a privit intr-un fel anume, şi pentru o clipa am tresărit. Mi-am dat seama ca aşa slab şi garbovit cum era, parcă semăna cu tatăl meu", a povestit fostul torţionar.
Spovedania venită târziu, ca o scrisoare al cărui destinatar s-a mutat, nu-i conferă torţionarul iertare ci doar uşurare. Pentru sufletul lui atât de încărcat de ţipetele surde ale deţinuţilor pe care i-a bătut cu puterea unei bestii, iertarea e doar un plasture aşezat pe o rană veşnic deschisă.
"Dacă ar fi să dau timpul înapoi, vă spun cu toata sinceritatea, că tot meseria asta aş alege-o. Aş face-o aşa cum am înţeles-o mai târziu, după doi ani, de la acel comportament bestial", a spus bărbatul.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M