REPORTAJ Înzăpeziţi în cârciumă. "Păi, ştiu eu unde-i lopata? Ce, am umblat eu cu ea?"

"Sunt la muncă, sunt prins cu treabă. Prins rău. Du-te tu!", minte, fără remuşcări, un om care iese din bar pentru a vorbi cu nevastă-sa. Întors în lumea lui dragă, bărbatul, care a lucrat de noapte, spune victorios: "Zicea dacă mă duc s-o iau pe fi-mea de la şcoală. Da' nu mă duc". Pune mâna pe sticla goală din faţa sa, o pune atent lângă alta la fel şi mai cere o bere. E opt, fata trebuie să iasă pe la 12-13. Şi el ştie că nu o să ajungă.

În cârciuma aceasta se întâlnesc tot soiul de navetişti, care ajung în Bucureşti cu maxi-taxiurile, pe drumul naţional ce leagă Alexandria de Capitală. Timp de câteva ore, am vrut să văd care sunt preocupările acestor oameni, cum comentează ei problema oamenilor înzăpeziţi prin Vrancea şi Buzău şi cum au făcut ei faţă zăpezilor. În România modernă, Poiana lui Iocan are pereţi şi tejghea. Fumul îi tai cu drujba, iar baia e de garsonieră confort 3. Dacă era mai mare, erau mai puţine mese.

"Dă-mi repede 300, că mă doare rău mâna", spune un bărbat la vreo patruzeci de ani, lungan, care şi-a "priponit" lopata la poartă şi a venit să "alimenteze", după cum îi spune proprietarului magazinului. A cerut 300 de mililitri de rachiu, cantitatea care l-ar dezorienta serios pe un om neobişnuit cu băutura. Pentru el, însă, e doar doza normală. Am fost tentat să scriu "doza zilnică", dar cred că aş fi greşit, l-aş fi subestimat. Bea în picioare, cât timp fumează o ţigară, apoi pleacă. Stă la câteva case depărtare de cârciumă. "Vin mai încolo, să mai vorbim, bre", spune înainte să trântească uşa cârciumii.

Sunt vreo şase mese verzi în bar, iar, la cea care mă aşez, stau mincinosul cu fiică şi un prieten al său. Dezbat serios dacă nu ar trebui să lase berea pentru coniac. O discuţie de la o masă vecină îi atrage însă rapid. E vorba tocmai despre cele trei sate buzoiene în care a fost decretată stare de alertă.

Discuţii despre oamenii necăjiţi

"Săracii, cu zăpada până peste casă. Şi bătrânii ăia, au luat ei lopata şi au dat aşa, încet încet, de dimineaţa până seara", îi plânge un grăsan pe oamenii în nevoie. "E bine că donează oamenii", completează un altul, care îşi încălzeşte mâinile pe o halbă cu vin fiert. "Da, uite, Marinică nu donează!", spune un tip uscăţiv care se crede un spiritual şi jumătate şi râde zgomotos la glumele sale.

Marinică e un bărbat la vreo 30 de ani, care şi-a mânjit geaca de cât a frecat-o de peretele cârciumei. Ajuns la al doilea pahar de coniac, el caută câteva secunde o replică potrivită şi apoi răspunde, sec: "Da, ce, la noi n-au fost zăpezile mari? Să doneze şi pentru noi". Găseşti însă şi vederi mai înguste decât a acestuia.

Un tip îmbrăcat modern şi flancat de o Fanta în dreapta şi de un pahar de coniac în stânga s-a săturat de subiectul zăpezi. "Bă, da' voi vorbiţi ca la televizor", le atrage el atenţia tuturor. Oamenii cască ochii spre el, sticlele şi paharele se ridică ca într-un sincron, şi fiecare bea într-o tăcere care nu prea e specifică locului acesta. Bărbatul continuă, adresându-se unui om de la masa sa: "Ai văzut Barcelona aseară? 3-1 cu Leverkusen. Dar a avut şi ăia ghinion". Văzând că e pământean de-al lor, lumea, aproape speriată în urmă cu câteva momente, îşi recapătă veselia şi discuţiile reîncep.

"Păi ştiu eu unde-i lopata? Ce, am umblat eu cu ea?"

Televizorul e pe un film cu Superman. Un tip din colţul cârciumii îl vede şi spune tare: "Ăsta ar fi bun în Vrancea". Mă gândesc că lumea o să-l taxeze pentru gluma asta, care mie îmi pare destul de proastă şi mai ales, prost plasată. Dar toţi încep să râdă. Tonul îl dă cel cu Barcelona, care se amuză de roş-albastrul de pe mantia supereroului. "Şi la stelişti le trebuie unu de-ăsta", spune el, după care se înfundă de râs şi tuşeşte zgomotos.

Şi pe el îl sună cineva. Se uită iritat la telefon şi răspunde sictirit, cu un "Dea!". E cineva de acasă, se pare. Reţin doar răspunsul. De fapt întrebările din răspuns. "Păi ştiu eu unde-i lopata? Ce, am umblat eu cu ea?", îl mustrează el pe cel care l-a sunat.

E ora 11 şi am la activ o bere şi 2 cafele. Fularul miroase aşa de tare a ţigări de zici că am stins chiştoace în el. Până şi căciula, pe care soacră-mea a înecat-o în Lenor, şi-a schimbat mirosul. Superman s-a terminat, acum e Mirabela Dauer, care face reclama la o tigaie "revoluţionară". Oamenii s-au schimbat între timp, din gaşca de la opt au mai rămas însă doi. Mincinosul e unul dintre ei. Totuşi, convorbirea a rămas aprinsă. Glumele proaste despre sinistraţi continuă, combinate cu păreri de rău.

Eroul cavadoro. Şi cea mai proastă glumă cu sinistraţi

Un bărbat intră în fugă şi se îndreaptă direct spre WC. Când iese, femeia de la bar îl aşteaptă lângă uşă. Trebuie să plătească 1 leu. Pe uşa de la baie scrie mare: "Tarif neconsumator 1 leu". Bărbatul scoate o bancnotă şi o îndeasă în scârbă în mâna femeii, apoi iese. Femeia îl înjură în absenţă, iar oamenii din bar dau din cap a aprobare. Apoi, faţa ei se luminează brusc şi strigă de parcă ar fi câştigat ceva, către cineva de la bar: "Uite! E cavadoro!". Mă gândesc ce soi de personaj misterios o purta acest nume şi aştept să intre cineva pe uşă. Un bărbat îmbrăcat şmechereşte, cu o căciulă mare şi la modă pleoştită pe cap, intră purtând în braţe o cutie mare de carton. Nu-i el cavadoro, Cava D'oro e un coniac. Lichidul vieţii pe aici.

"Îmi mai rămăsese un ţoi, atât. Păi, dacă n-am de-ăsta, pot să închid cârciuma", spune femeia. Şi, în acest moment, apare şi cea mai proastă glumă despre oamenii năpăstuiţi din Vrancea şi Buzău. Un tip care abia a intrat, dar de-al casei, i se adresează omului care a adus preţioasa marfă. "Ia întreabă, mă, pe şefii tăi, nu donaţi şi voi câte o sticlă în satele alea?".