Ultimii 26 de ani au adus un declin accentuat al industriei românești. Toate marile uzine industriale, altădată mândria economiei româneşti, au fost culcate la pământ de la Revoluţie până în prezent.
Fenomenul este cu atât mai grav cu cât fabricile, uzinele, combinatele sau minele reprezentau stâlpii pe care se sprijinea un întreg oraş sau suflare din zonă.
Sunt nenumărate orașele în care fabricile comuniste au fost transformate în ruine, iar peisajul a devenit unul suprarealist. Dacă în unele cazuri urmele lor au dispărut total, fiind acoperite de parcuri comerciale sau ansambluri rezidenţiale, în alte locuri, cum ar fi Călan, Hunedoara, Anina, Valea Călugărească, Piteşti sau Vaslui, ruinele sunt încă în picioare, ca și cum orașele ar fi trecut printr-un război necruţător.
„Procesul de dezindustrializare este unul care s-a făcut haotic fără niciun fel de viziune. Am ajuns la un dezechilibru extraordinar de grav, care afectează semnificativ capacitatea acestor judeţe pe de o parte de a asigura locuri de muncă", spune Cristian Pârvan, secretar general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri.
Lista capacităţilor industriale ale României la momentul 1989 este lungă, are sute de nume, şi a fost lichidată sistematic de noii capitalişti ai patriei. Nu există nici măcar o singură analiză de piaţă din care să reiasă viabilitatea sau inutilitatea vreunei companii de stat.
Înainte de 1989, 3.300 miliarde de lei valorau fabricile şi uzinele patriei, adică aproape 250 de miliarde de dolari. Suma reprezenta doar aşa-numitele „fonduri fixe" - adică imobilele şi utilajele. În peste 25 de ani am tăiat fier vechi în valoare de peste 30 miliarde de euro.
Astfel, multe dintre uzine au fost preluate de grupuri de interese care au tocat cel puţin 22 miliarde de euro din averea statului. Marile victime ale dezindustrializării post-comuniste sunt orașe ca Hunedoara, Brașov, Galați, Târgoviște, Reșița, Valea Jiului sau chiar Capitala.
Hunedoara
Orașul Hunedoara era considerat în anii 90 cel mai mare oraş monoindustrial din ţară. Toată dezvoltarea zonei era legată de Combinatul Siderurgic din Hunedoara, iar municipiul era considerat un oraş-uzină.
Istoria Combinatului din Hunedoara, distrusă peste noapte de jaful capitalist, a început încă din secolul 19. La acel momet, Uzina de Fier din Hunedoara a reprezentat o revoluţie industrială pentru zona pe atunci controlată de Imperiul Austro-Ungar.
De la un oraş cu cel mult 5.000 de oameni, în următorii 60 de ani, Târgul Fierului, aşa cum era botezat în germană, a ajuns la 36.000 de locuitori. După Al Doilea Război Mondial, şi comuniştii au simţit potenţialul uriaş al locului şi dezvoltarea a continuat. Pentru a susţine forţa de muncă au fost strămutaţi aici mii de oameni din Muntenia şi Moldova. Astfel, în 1990 trăiau 90.000 de locuitori, din care 20.000 lucrau în Uzină.
Restructurarea de la Hunedoara a fost cea mai amplă şi cea mai dură din siderurgia românească. Distrugerea a început la nici doi ani de la Revoluţie când producţia a fost redusă şi au fost oprite două furnale. Au urmat disponibilizări şi plecări voluntare.
În anii 2000, colosul industrial a cunoscut un declin agresiv. În 2003, când Combinatul a fost preluat de grupul Mittal Steel, mai erau doar 5.300 de angajaţi, iar în prezent mai sunt doar 700 de oameni.
Galați
Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc Român l-a construit ca o declaraţie: România nu va fi responsabilă cu agricultura din blocul socialist, aşa cum îşi doreau sovieticii. În anii 1970, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel, exporta pe tot globul și combinatul avea 1.600 de hectare, cam cât suprafaţa unui mic oraş.
În 1989, unul din şase gălăţeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajaţi. Galaţiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste.
Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur. Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului.
Mulţi ani declarată gaura neagră a bugetului statului, combinatul din Galaţi a fost privatizat aproape pe gratis. A fost preluat în 2001 de indianul Lakshmi Mittal pentru 70 de milioane de dolari, însă această sumă reprezenta de fapt doar 10% din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale.
Profiturile realizate de combinat în primii ani după privatizare au fost anulate de pierderile ce s-au strâns după 2008 pe fondul crizei. Acestea au depăşit 600 mil. euro, iar combinatul produce mai puţin de jumătate faţă de anii de boom economic.
Înainte de privatizare, în combinat lucrau peste 31.000 de angajaţi, astăzi au mai rămas 7.000 de oameni.
Alte zeci de mii şi-au pierdut slujbele după dispariţia afacerilor care depindeau de gigantul siderurgic. Nu întâmplător, Galaţi este oraşul care a pierdut în ultimul deceniu cei mai mulţi locuitori din regiunea Moldovei.
Astăzi, furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele şase care au fost construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncţionale.
Reșița
Cea mai veche fabrică din România, UCM Reșița a ajuns la un pas de închiderea definitivă. În iunie 2015 au fost concediați încă 200 de salariați ai uzinei, în condițiile în care ultimii angajați au stat mai mult în șomaj tehnic în ultimii ani.
Uzina Constructoare de Mașini avea înainte de 1989 peste 15.000 angajati. Practic, tot orașul de pe raul Barzava gravita în jurul acestei uzini a carei istorie incepe in anul 1771. În cei peste 200 de ani de existență, UCM Resiţa s-a transformat într-un parc industrial de dimensiuni impresionante, întins pe 130 de hectare.
În anii 70, UCM Reșița avea secții de echipamente navale, de motoare grele, de locomotive, de hidroagregate energetice, de echipamente pentru termocentrale. Aici s-a realizat întreaga furnitură a hidroechipamentelor la centralele din țară.
La sfârșitul lui 2003, UCM Reșița a fost privatizată. În acte, compania a fost preluată de o firmă elvețiană Inet AG, însă firma era deținută de un apropiat al controversatului om de afaceri Bogdan Buzăianu.
Odată cu privatizarea UCMR, statul promitea că şterge datoriile acumulate de uzină, dar le-a reactivat după câțiva ani.
În 2011, combinatul a intrat în insolvență. În acelaşi timp, rând pe rând, DIICOT, DNA şI Fiscul descoperă un șir de ilegalităţi.
La începutul anului 2015, foştii manageri ai UCM Reşiţa au fost reţinuţi pentru delapidarea companiei şi constituire de grup infracţional organizat, prejudiciul fiind estimat la peste 75 de milioane de lei.
Afacerea necurată de la UCM Reșița cu motoare vândute la preţuri supraevaluate a presupus și semnarea de contracte cu firme „fantomă”, înfiinţate doar în scop infracţional.
Valea Jiului
Mineritul din Valea Jiului are o istorie de peste 200 de ani, iar industrializarea României nu a putut fi realizată fără zăcământul de acolo. În anii de glorie, Valea avea 48 mine active, patru cariere de suprafaţă şi cinci uzine de preparare.
Cea mai veche mină din Valea Jiului și cea mai adâncă din Europa, cea de la Petrila, a fost închisă în octombrie 2015. În prezent mai funcţionează 5 mine și mai sunt doar 6.000 de mineri.
Istoria prăbuşirii mineritului românesc începe în 1990, odată cu trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. După căderea comunismului, Regia Autonomă a Huilei, cea mai mare structură minieră, cuprindea 15 exploatări, majoritatea din Valea Jiului - Lonea, Petrila, Petrila Sud, Dâlja, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Bărbăteni, Uricani, Valea de Brazi, Ţebea, Petroşani şi Anina.
Închiderea exploatărilor neprofitabile a debutat la mijlocul anilor '90. Restructurarea Văii Jiului a intrat în linie dreaptă în 1997, când sindicatele au acceptat concedierea primilor 20.000 de oameni. Aderarea la Uniunea Europeană pune noi condiţii în sectorul minier.
La începutul lui 2004, Executivul aprobă Strategia Sectorului Minier. Capitolele ei au denumiri pompoase: creşterea profitabilitaţii minelor, sprijinirea creşterii economice în Valea Jiului până în 2010 sau eliminarea subvenţiilor pentru cărbune. Dincolo de cuvintele mari, era vorba, de fapt, de un plan pentru închiderea minelor. Cele rămase deschise trebuiau eficientizate.
An de an, minele s-au închis rând pe rând. Rămaşi fără muncă, zeci de mii de oameni au plecat pentru totdeauna, iar în urma lor au rămas cartiere în paragină, blocuri pe jumătate goale, sărăcie şi lipsă de speranţă.
În 1992, Petroşaniul avea 52.000 de locuitori. Două decenii mai târziu, ajunsese la 37.000 (respectiv cu aproape 30% mai puţin). Scăderi similare s-au înregistrat şi în cazul altor oraşe din Valea Jiului: Lupeni (de la 33.000 la 23.000), Petrila (de la 29.000 la 22.000), Uricani (de la 13.000 la 9.000).
Câmpia Turzii
Cazul combinatului din Câmpia Turzii este emblematic pentru vânzarea industriei românești la fier vechi. În 2015, o firmă de reciclare a fierului a devenit noul proprietar al combinatului din localitate. Silnef SRL, firmă din Braşov specializată pe reciclarea fierului vechi, a ajuns acţionar majoritar al uzinei Industria Sârmei Câmpia Turzii, unul dintre combinatele metalurgice are au aparţinut până în 2013 grupului rus Mechel şi care acum este în insolvenţă.
La Mechel Câmpia Turzii se producea sârmă, plase de sârmă şi oţel beton. Combinatul a fost privatizat în 2003, a ajuns la o firmă elveţiană care a devenit ulterior parte a grupului rus Mechel.
Din cei 5.600 de angajaţi au mai rămas circa 300 de muncitori, iar ulterior. Mechel a închis majoritatea capacităţilor de producţie din cauza condiţiilor de piaţă nefavorabile. Următoarea etapă în reorganizarea companiei este fuziunea cu COS Târgovişte, unde principalul creditor este tot Silnef şi al cărei capital va fi restructurat în acelaşi mod.
Brașov
Cea mai cutremurătoare poveste legată de dezindustrializarea din Brașov este dispariţia fabricii Tractorul. În perioada interbelică, uzina era un mare producător de avioane de luptă, iar în perioada de glorie, se fabrica un tractor la fiecare nouă minute şi oferea locuri de muncă pentru 25.000 de angajaţi.
Maşinile agricole de la Braşov erau cunoscute în întreaga lumea, iar exporturile ajungeau în ţări precum China, India, Egipt, Zambia, Rusia, Congo ori Brazilia.
"Realitatea românească", în oraşul Coroanei - vineri, ora 21:00
După 1990, Tractorul a intrat într-un lent proces de privatizare, care l-a condus spre faliment. Guvernele care au venit la putere după căderea comuniştilor nu au fost capabile să găsescă soluţii potrivite care să ajute uzina. Au ştiut însă să îngroape datoriile şi să acorde salarii pe credit. În anul 2002, compania mai producea 4.000 de tractoare la o capacitate de 32.000 de tractoare/an. În această situaţie grea, în 2007, uzina a rămas numai cu 1.900 de muncitori.
Rând pe rând, angajaţii au plecat de bunăvoie sau au fost disponibilizaţi, dar în timp, pe ruinele fostei mândrii comuniste şi-a făcut loc o construcţie uriaşă. Cumpărătorii, nişte investitori britanici, au promis cel mai mare complex imobiliar din Europa Centrală şi de Est cu o valoare estimată la 1,5 miliarde de euro. Deocamdată acolo a fost inaugurat în acest an cel mai mare mall din Transilvania.
Reţeta dezastrului pare trasă la indigo şi în cazul Rulmentul. Incapacitatea guvernelor României post-decembriste de a gândi strategii pe termen lung au condus fabrica braşoveană de rulmenţi spre faliment. În 2005, Rulmentul Braşov înregistra pierderi brute de aproape 40 de milioane de lei.
În decembrie 2008, s-a încercat privatizarea companiei, iar Tâmpa Resort s-a angajat să plătească 35 de milioane de euro. Societatea însă nu a plătit nicio tranşă, aşa că privatizarea a fost anulată.
Astăzi, pe locul fostei fabrici Rulmentul, Primăria Brașov intenționează să dezvolte un parc tehnico-științific, cu o investiție de 20 milioane de euro.
Şi uzina Hidromecanica a lăsat în urmă şase mii de angajaţi. Oamenii lucrau în ateliere de turnătorie fontă şi prelucrări mecanice, apoi şi în secţii de turnătorie oţel şi forjă. După Revoluţie, fabrica a fost cumpărată de diverşi acţionari care au îngropat-o treptat. În 2009, înregistra o cifră de afaceri de 9,4 milioane de lei şi pierderi de 14,8 milioane de lei. În locul fostei Hidromecanica este propus un centru de bussines și un supermarket.
Uzina Roman, fosta Steagu Roşu este singura fabrică de pe vremea comuniştilor care încă mai există la Braşov. De ani buni se zbate să supravieţuiască, iar acum reorganizarea este ultima şansă pentru a scăpa de faliment. În prezent, la uzina de autocamioane Roman, administrată de omul de afaceri Ioan Neculaie, mai lucrează câteva sute de angajaţi care produc doar piese de schimb pentru autocamioane.
Aceeaşi poveste este în tot judeţul Braşov. Fabrici cunoscute cum ar fi Colorm Codlea, Chimica Râşnov sau Sere Codlea s-au închis, iar salariaţii au fost disponibilizaţi.
Fabricile din București, înlocuite de mall-uri și hipermarketuri
În locul fostelor fabrici şi uzine cu zeci de mii de angajaţi au fost ridicate malluri, birouri şi locuinţe. În Bucureşti nu mai funcţionează nicio fabrică pe poarta căreia să intre zilnic cel puţin 1.000 de oameni.
Industria Capitalei a fost pusă pe butuci prin devalizarea de la începutul anilor ‘90, privatizările făcute la grămadă şi un boom imobiliar care a făcut din terenurile fostelor platforme industriale „mine de aur“.
Din estul oraşului, de la Faur şi Republica, unde zeci de mii de angajaţi făceau material rulant şi ţevi, până în vest, pe malul Dâmboviţei, la Semănătoarea, şi din sud, de pe platforma IMGB, şi până pe platforma industrială Pipera din nordul Capitalei, majoritatea fabricilor au fost demolate.
Republica şi Rocar sunt în faliment, Semănătoarea mai are nouă angajaţi, activitatea Pumac este redusă la zero angajaţi şi cifră de afaceri, iar terenul este scos la vânzare pentru dezvoltarea unui proiect de birouri, în condiţiile în care 700.000 din cei 900.000 de angajaţi din Bucureşti lucrează în prezent în servicii - pentru bănci, companii de IT, dar şi hipermarketuri, unde salariul oferit este aproape de nivelul minim pe economie.
Prea puţine din fabricile care au fost demolate pentru a face loc unor proiecte imobiliare au fost mutate la marginea oraşului, una dintre puţine excepţii fiind fabrica Timpuri Noi, al cărei teren din Bucureşti a fost cumpărat de miliardarul suedez Ingvar Kamprad, proprietarul IKEA.
Acţionari Timpuri Noi au mutat fabrica în Jilava, dar de la 2.700 de angajaţi, câţi erau în anii ‘90, fabrica de motoare şi turbine a ajuns anul trecut la 86 de angajaţi.
Tradiţia industrială a României a fost vândută la fier vechi în 26 de ani de capitalism. În 2015, numărăm pe degete uzinele care mai au activitate. Dezastrul poate fi rapid explicat prin datorii uriaşe, jocuri politice şi produse necompetitive. De ce producem, în termeni reali, doar cu o treime mai mult decât în 1989? Răspunsul este simplu: pentru că am ridicat la rangul de politică de stat minciuna, incompetenţa şi hoţia.
