Primul etaj, aripa stângă, ultima clasă pe dreapta, înaintea culoarului central. În faţa uşii, un tânăr cu părul răvăşit stă rezemat de o bună bucată de vreme. Pe hol nu mai e nimeni, muzica s-a oprit de mult la difuzor, iar timpul pare să i se fi strecurat în buzunarul de la haină. Privind această siluetă, cum stă încremenită în faţa uşii, mă-ntreb dacă aşteaptă să intre sau se pregăteşte să plece. De altfel, nici nu-mi dau seama dacă orele s-au terminat sau abia acum încep.

Fotografia tânărului aşteptând e prima în albumul meu cu poze din liceu. Am făcut-o, cred, prin clasa a XII-a şi nici acum nu ştiu să explic de ce mi-am început cu ea albumul. Răsfoind zilele trecute acest album peste care s-a scurs aproape un deceniu, am descoperit o mulţime de instantanee de care uitasem. Am, de pildă, o poză cu doamna dirigintă în timp ce ni-l prezintă pe profesorul nostru american de limbă engleză: Mike vine în faţa clasei, cu un zâmbet copleşitor, ia o bucată de cretă şi schiţează pe tablă principiul de bază al conversaţiei: "Please, don't be afraid to make mistakes!" Am înţeles mai târziu că, în vreme ce noi făceam o sumedenie de greşeli la orele de engleză, doamna dirigintă şi Mike ne predau, printre rânduri, principii fundamentale de viaţă.

Cu profesorul de matematică am o poză de prin clasa a XI-a. Stă la catedră, aplecat peste un teanc de lucrări şi corectează. Nu corectează ecuaţii sau probleme complicate. Corectează poezii. Zâmbeşte şi ne critică de zor pentru nerespectarea măsurii metrice. Apoi, cu ironia sa bonomă ne scade puţin... nota la rime. "Când eram ca voi, recitam fetelor versuri din Nichita!" ne spune. La final, ne măsoară pe sub sprâncene şi ne trece notele în catalog. Văzând acum această fotografie, îmi dau seama că, fără îngăduinţa profesorului nostru, am fi rămas mulţi... corigenţi la geometria viselor.

Tot răsfoind acest album, am dat şi peste o fotografie din Egiptul antic. E o lume atât de îndepărtată, încât la prima teză de istorie am senzaţia că e mai uşor să trec Nilul, decât clasa. Abia când am trecut mai multe clase şi mai multe teze, am priceput istoria acelor vechi învăţături. Câteva instantanee absolut pitoreşti le-am surprins la orele de geografie. Adunate, ele compun un puzzle la fel de mare precum harta lumii. De altfel, aceste poze mi-au refăcut chiar mie drumurile întortocheate de mai târziu, de prin lumea largă. O poză ce mi-e foarte dragă am făcut-o într-o oră de latină. Seamănă mult cu fotografiile acelea chinezeşti în care se suprapun două imagini diferite ale aceluiaşi personaj. În ea, doamna profesoară ne mustră sever pentru că n-am învăţat terminaţiile de prezent, apoi ne priveşte cald, cu ochii blânzi şi buni ai unei mame.

Cele mai multe poze le-am făcut însă, la orele de română. Dintre ele, două mi-au conturat convingerile. Cea dintâi fotografie a fost făcută la prima oră din clasa a IX-a, când ne-am trezit subit cu un extemporal! În acea fotografie, avem toţi înfăţişările complet schimbate. Un coleg e Noe, o colegă e nufăr, altcineva e copac. Fiecare joacă un rol... Este firesc. Dăm extemporal la... imaginaţie! Ultima poză e surprinsă în timpul unei teze în clasa a XII-a. Nu e teză la română, ci teză la... timpul viitor. Scriem într-o pagină cam ce credem noi că vom fi peste 10 ani. Nu ştiu ce a scris fiecare, dar ştiu sigur că niciunul dintre noi nu credea că vor trece vreodată 10 ani...

[...] Se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul. Albumul acesta de fotografii nu l-am tipărit niciodată pe hârtie fotografică. El a rămas în sufletul meu. Iar tânărul din prima poză, care aşteaptă cu părul răvăşit în faţa unei uşi, la primul etaj, ultima clasă, pe dreapta, este colegul meu din banca-ntâi, sau cel din ultima, dacă nu cumva sunt eu însămi, aşteptând ca timpul să se oprească într-un instantaneu şi să încapă în buzunarul de la piept, ca o fotografie.

Textul acesta a fost publicat în urmă cu câteva luni, sub titlul "Fotografii", în revista "CNU se vede" editată de Colegiul Unirea Focşani, unde am învăţat vreme de patru ani. El este un omagiu adus profesorilor mei şi îl reiau în această pagină acum pentru că sunt încredinţată că, dincolo de incidentele neconcludente care aruncă şcoala în derizoriu şi anateme asupra dascălilor, profesorii noştri merită mai mult respect şi mai multă preţuire.