Principele Radu: Modelul de lider ceauşist, satrap sau luminat, nu ne iese din cap

După câteva luni de tăcere pe tema subiectelor de politică actuală şi după retreagerea din cursa prezidenţială, Principele Radu al României revine cu noi declaraţii. “După ce am asistat aproape perplex la spectacolul telemediatic de sfârşit de an, care a ajuns în decembrie 2009 la cote de vulgaritate şi de primitivism care nu se pot compara cu nimic din istoria recentă; după ce am asistat, în viaţa publică, la patru săptămâni care au dovedit că absolut orice este posibil la noi, doresc să vă reamintesc, la început de an 2010, câteva gânduri pe care vi le-am împărtăşit nu demult. Ceauşismul nu a fost o variantă locală a comunismului, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. El nu a fost o simplă formă de dictatură. Pentru generaţiile noastre, ale celor trecuţi de vârsta de 45 de ani, el a fost şi rămâne “complexul prezidenţial” și un model de leadership. Oricât ar dori, democrații de astăzi nu reuşesc să se dezbare nici de complex, nici de model”, scrie Principele Radu pe blog.

“Propunerea Casei Regale de anul trecut, de a crea o altfel de Instituţie a Preşedintelui României, a eşuat datorită imposibilităţii clasei conducătoare (politicieni, oameni de afaceri și oameni de televiziune) de a se elibera de “complexul Preşedintelui”. Acest complex depăşeşte sfera politică propriu-zisă, având rădăcini în mentalul, afectul şi psihologia noastre”, susţine Principele.

Alteţa Sa critică modul în care este perceput preşedintele în România. “Preşedintele este supremul obiect de admirație și de contestare. El este sursa fricii voluptuoase, cea care ne face să ne simţim băgaţi în seamă, cea care ne dă un rost pe lume. Este un viciu, o meteahnă de care avem nevoie. Avem nevoie să fim umiliţi, speriaţi şi să tresăltăm de plăcere atunci când el, succesorul ceauşist, ne bagă în seamă. Timp de patru (acum cinci) ani, trăim prin el: ziua se scrie în funcţie de cum a zâmbit, ce a spus, cum s-a mişcat. Fie că îl urâm, fie că îl iubim, îi consacrăm timpul nostru, orizontul nostru, speranţa noastră. Şi când tăcem, o facem cu gândul la el”.

Acesta îşi continuă pledoaria: “Unii dintre noi au complexul prezidenţial de inferioritate (mulţi la număr). Alţii sunt atinşi de complexul prezidenţial de superioritate (mai puţini la număr). Aceștia din urmă se exprimă critic, analizând harnic, fie încruntat, fie cu un zâmbet superior pe buze, personajul prezidenţial, zilnic. Dar, deşi îl critică, ei îl învestesc, în mod iraţional, cu puteri sporite asupra noastră, a tuturor. Miile de oameni cu treabă prin preajma puterii încep să se încoloneze politic, mediatic şi economic, satisfăcuţi şi vinovaţi, în jurul noului-venit, indiferent ce culoare politică are el, indiferent dacă e competent sau nu, bine-intenţionat sau nu, potrivit cu job-ul sau nu".

Voalat, Principele ţinteşte direct înspre preşedintele Traian Băsescu: "Ce importanţă are că Legea Fundamentală din 1991 nu dă Preşedintelui niciun rol administrativ? Ce importanţă are că Legislativul este cel prevăzut să hotărască majoritatea parlamentară şi să creeze, pe baza ei, noul Executiv? Ce importanţă are că Președintele nu are dreptul să mai facă politică de partid, după ce este ales? Toate acestea sunt apă de ploaie în faţa “complexului prezidenţial”, în faţa modelului ceauşist de lider, posesor al sufletelor şi minţilor noastre.”

Principele crede că societatea românească este încă tributară metehnelor comuniste. “Modelul de lider ceauşist, satrap sau luminat, nu ne iese din cap, nici celor de stânga, nici celor de dreapta, nici celor necoloraţi politic. Nu vedem posibilă viaţa românească predictibilă şi corectă. De altfel, nici Europa nu prea o vede. Ce ar fi existenţa noastră fără telefoanele mobile legând în mod confidenţial duşmani ireconciliabili, scurt-circuitând instituţiile Statului şi regulile, batjocorind principiile? Cum am mai începe o nouă zi dacă regulile s-ar schimba? Şi ce dacă tinerii români, copiii noștri, ne dispreţuiesc moştenirea şi pleacă de acasă, în lume? Nu putem concepe că Statul ar putea fi reprezentat, iar nu condus. Nu vrem în ruptul capului să ne schimbăm. Ne este frică de normal. Aceasta îmi aduce aminte de o glumă a anilor ‘70: “Într-un spital de boli nervoase era un pacient care se considera veioză. Stătea într-un picior şi credea că luminează. Doctorii au vrut să-l mute, însă ceilalţi pacienţi s-au opus. Ei, seara, la ce mai citeau?"”