FOTO: nasa.gov
Problema o reprezintă praful selenar care este activ chimic şi prezent oriunde. "Praful este electrostatic... se ataşează pe orice suprafaţă” a declarat Chantal Darquenne, de la Universitatea California din San Diego, care efectuează un studiu pentru NASA ce vrea să demonstreze cum praful lunar ajunge în plămâni.

Primii exploratori lunari nu au avut motive de îngrijorare pentru că forările lor au fost de scurtă durată. Cea mai mare perioadă pe petrecută pe lună a fost 1972, în timpul misiunii Apollo, şi a ţinut 75 de ore. Chiar şi aşa, astronauţii au raportat iritaţii şi disconfort din cauza expunerii la praf, acuzând simptome ce cuprindeau strănuturi, lăcrimări şi un miros asemănător prafului de puşcă, a declarat Jeff Jones, chirurgul NASA.

NASA plănuieşte o nouă misiune lunară până în 2020 şi ar dori să lase un echipaj acolo chiar şi 6 luni. Agenţia Spaţială încearcă să dezvolte tehnologii care să reducă pericolul pe care îl prezintă expunerea la praf.

La sfârşitul lunii iulie, oamenii de ştiinţă plănuiesc să experimenteze pe şoareci, cu ajutorul unui avion NASA, impactul pe care îl are praful asupra plămânilor în lipsa gravitaţiei. Într-un anumit stadiu al zborului, când condiţiile se aseamănă cu gravitaţia lunară, şoarecii vor fi expuşi unui jet de aer ce conţine o concentraţie ridicată de particule. După zbor animalele vor fi eutanasiate şi investigate pentru a afla cât de departe călătoreşte praful în condiţii de gravitaţie scăzută.

Deşi nu este o problemă ce ar putea întrerupe planurile NASA de a ajunge pe lună, preocupările pe care le ridică praful selenar vor genera noi protocoale de decontaminare pentru costume şi echipamente.