“Eminescu a scris Luceafărul pentru că l-a văzut mai mare decât toate stelele şi de aceea i-a plăcut" scrie un elev de clasa a XII- a.

Alt elev scrie “Luceafărul este cea mai mare poezie a lui Eminescu, cred că are vreo sută de strofe şi acolo e vorba despre o poezie de dragoste pentru că există o fată pe care o iubesc doi tipi şi ea la început nu ştie pe care să-l iubească, dar îl alege pe celălalt şi o doare în cot de Luceafăr”.

Despre Nichita Stănescu, un alt elev de clasa a XII-a scrie: că este un poet care se miră de orice. El se miră şi de faptul că oamenii aud şi au urechi. Păi de ce? El n-a avut urechi? A văzut el vreun om fără urechi? Mă rog, da se zice că aşa este în poezie, să te miri de toate şi să le pui pe toate unele subt altele, în rânduri scurte, ca să se vadă că sunt versuri”

La cerinţa - scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre timp, pornind de la ideea exprimată în afirmaţia “Timpul se schimbă. Trebuie să ne schimbăm şi noi cu dânsul” a lui Lovinescu, unul dintre elevi scrie: "Păi da, trebuie să ne dăm după timp, acum nu mai este vreme de dulcegării, de tromboane, trebuie să ştii să trăieşti, să faci bani, să ai casă şi maşină, să ai un servici uşor şi bănos. Dacă te dai după timp trăieşti bine, cum trăiesc deputaţii”.