Martie 2002. Un avion cu câteva zeci de familii de români aterizează la Bucureşti, sub escorta autorităţilor. Nu este unul din multele avioane cu cerşetori, hoţi şi prostituate care au împânzit Occidentul. Este avionul apatrizilor. De profesie, muncitori. Acum, ei se întorc din Germania. De fapt, nu se întorc. Sunt expulzaţi. Majoritatea celor care sunt în avion au plecat din România în 1990. După Piaţa Universităţii. Şi-au făcut un bagaj de mână, au pus în el poza mamei, a bunicului, un ziar şi diploma de calificare, certificatul de naştere, paşaportul şi promisiunea că nu vor mai călca niciodată în România comunistă.

Aşa începe reportajul ultimilor cinci ani din viaţa lui Marin Mogoş. Dacă ar şti că sunt ultimii, Marin Mogoş ar plăti orice să îi trăiască în Germania. Acolo unde a plecat în urmă cu 12 ani. Unde a muncit. Unde a visat. Numai că de când a plecat el în Germania, i s-a spus că şi România a evoluat. De la Ion Iliescu la primul mandat de formă, la Ion Iliescu la primul mandat constituţional. Apoi la al doilea şi la al treilea. Iar acum, când avionul apatrizilor aterizează la Bucureşti, România evoluează sub ultimul său mandat. Fatal.

Prima care coboară din avion este Manuela Ursu. Are cu ea un nou-născut de şase săptămâni. O urmează Carol Romanov, familia Codreanu, Ion Mihai, Marin Mogoş, soţia, fiul şi fiica acestuia din urmă. Televiziunile îi aşteaptă la sosiri internaţionale. Se transmite în direct, se fac poze pentru gazete, se iau notiţe, se dau interviuri. 'Doamnelor şi domnilor, astăzi a sosit din Germania primul avion cu apatrizi de origine română, expulzaţi ca urmare a acordului de readmisie semnat de ministrul român de Interne, Ioan Rus, şi omologul său german, Otto Schilly. Semnarea acordului a fost una dintre solicitările pe care Germania le-a făcut ţării noastre cu scopul sprijinirii României în procesul de aderare la Uniunea Europeană şi eliminării vizelor pentru spaţiul Schengen. Stăm acum de vorbă cu unul dintre apatrizi. Domnule Mogoş, bine aţi revenit! Ce aveţi de gând să faceţi? Autorităţile vă oferă cetăţenia română...' 'Am de gând să mă întorc în Germania. Este o nedreptate acest acord de readmisie şi mă voi lupta cu orice preţ pentru a-mi câştiga dreptul la viaţă şi la libertate!'

Şi aşa a fost. Primul preţ pe care l-a plătit a fost acela de a nu avea cetăţenie. A refuzat-o pe cea română. Cu un copil de şase săptămâni, Manuela Ursu a acceptat, spre deosebire de el, să intre în ţară. Al doilea preţ a fost acela de a trăi în aeroport. I s-a alăturat şi Carol Romanov. Al treilea a fost acela de plăti totul împreună cu familia. Domnul Codreanu cu soţia au fost o vreme în aceeaşi situaţie. Apoi, Marin Mogoş a început să se lupte. Acolo, în zona aceea strâmtă din aeroport, a mâncat, a băut, şi-a făcut nevoile, a dormit şi s-a trezit cu un singur scop: să se întoarcă.

Prima dată le-a scris celor de aici. Iar când cei de aici i-au luat orice speranţă, le-a scris celor de acolo. Acolo unde a crezut că poate fi ultima instanţă de apel. Curând însă a plecat şi famila Codreanu. Iar fiica sa a avut prima tentativă de suicid. Marin Mogoş însă a continuat să scrie. Să mănânce, să bea, să-şi facă nevoile, să doarmă şi să se trezească în aeroport. Când a ajuns cu dosarul la CEDO a început să viseze avioane. Pentru prima dată de când trăia în zona neutră de la Otopeni, visa că el, cetăţeanul fără patrie în paşaport, era escortat de autorităţi într-o aeronavă specială către Germania lui... Apoi, se trezea. Iar când s-a trezit de tot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg declarase inadmisibilă cererea apatridului Marin Mogoş. Atunci, soţia a avut a doua tentativă de suicid din famila sa. După aceea, n-a mai dormit deloc. N-a mai mâncat decât arareori şi doar pentru a mai putea răspunde celor care, dincolo de zona de tranzit, veneau să-l încurajeze... Că România s-a schimbat, că Iliescu nu mai e la putere şi că, iată, intrăm şi noi în Europa. Tuturor acestora le-a răspuns doar atât: 'Vreau să trăiesc în Germania.'

Până în anul al cincilea... când România a intrat în Europa şi oricare cetăţean a putut pleca în Germania şi oriunde în spaţiul Schengen. Fără viză şi fără paşaport. Numai Marin Mogoş, cu soţia, fiul şi fiica, au rămas tot în aeroport. Au continuat să existe, dar ziarele nu au mai scris despre ei. Gazetele nu au mai făcut reportaje. Radiourile şi televiziunile nu au mai transmis în direct. Şi ar fi putut să se sfârşească aşa. Fără nicio ştire.

Numai că sâmbătă, 17 martie, când se împlineau cinci ani de când trăia pe un aeroport de unde nu mai decola nicio speranţă, Marin Mogoş s-a hotărât să zboare. A căutat un cablu, l-a înfăşurat în jurul gâtului, l-a legat de o ţeavă, apoi... a decolat! De unul singur. A lăsat la sol o ştire într-un ziar din România, cu rămăşiţele ei comuniste, şi a plecat cu gândul la Germania pentru care n-a mai avut nevoie nici de viză, nici de paşaport şi nici de cetăţenia abandonată definitiv în Piaţa Universităţii...

Reportajul său se încheie aici. Punct.

De la capăt nu mai e NIMIC. Nici speranţă, nici vis, nici victorie, nici înfrângere. Doar un destin oprit din zborul care pentru mulţi n-a însemnat, de fapt, nimic... Sau, în memoria apatridului Marin Mogoş, NICHTS.

Liana Pătraş