Paşaportul biologic, arma împotriva dopajului din Turul Franţei

În sport, luna iulie este una a efortului dus dincolo de limite. Fotbaliştii, aflaţi la finele unui sezon epuizant, dau asaltul final pentru cucerirea trofeului Cupei Mondiale, dar marea luptă o duc cicliştii, în caravana Turului Franţei. Sunt 21 de zile istorvitoare, în care se aleargă 3.600 km şi se urcă pe două roţi pe istovitoarele pante ale Alpilor şi Pirineilor. Fiecare performanţă extraordinară este privită, deopotrivă, cu admiraţie şi suspiciune.

În ultimii 15 ani, acuzaţiile de dopaj au afectat într-atât de mult Turul Franţei, încât fiecare rutier care excelează în cursă atrage în mod inevitabil atenţia asupra sa, fiind suspectat de a fi apelat la substanţe interzise. De aceea, oamenii de ştiinţă pasionaţi de ciclism şi-au pus problema dacă performanţele supraomeneşti nu pot fi cumva obţinute şi fără ajutorul produselor dopante. Există studii pilot care să facă această distincţie, marea dificultate fiind însă că sportul de mare performanţă presupune şi nişte calităţi extraordinare.

În ciclism s-a început prim măsurarea puterii maxime pe care o poate dezvolta un ciclist, iar măsura acestei energii a fost calculată în timp ce sportivul era pe o pantă în urcare. S-a constatat că un popular drog, hormonul eritropoietină (EPO), a crescut puterea voluntarilor sănătoşi cu 16 %, la patru săptămâni după ce le-au fost administrate substanţele.

A crescut, de asemenea, cu peste 50 % timpul în care organismul poate să menţină un ritm ridicat. Dealtfel, mai mulţi ciclişti de succes din Marea Buclă, între care şi câştigătorul din 1996, Bjarne Riis, au recunoscut că au folosit eritropoietină la mijlocul anilor '90. "Înainte de utilizarea pe scară largă a EPO, câştigătorii Turului dezvoltau o putere medie în căţărare de 380 waţi, cu un maxim de 410 waţi", spune Antoine Vayer, un antrenor profesionist de ciclism, care a calculat însă că puterea medie dezvoltată de Riis în 1996 a fost de 445 W.

Începând din 1994, Vayer a remarcat că în jur de şase ciclişti pe an dezvolau o putere mai mare de 410 W. Nivelurile au scăzut către sfârşitul deceniului, o dată cu depistarea EPO, când controalele au devenit mai precise. Un alt aspect care ridică suspiciuni este nivelul maxim de dioxid de carbon (CO 2) - măsură a ratei maxime de oxigen folosite de o persoană. Uzual, cea mai mare cantitate - aproximativ 90 mililitri de oxigen / kilogram / minut - este întâlnită la schiorii fondişti şi canotori, care folosesc în sporturile lor grupe mai mari de muşchi.

Scorurile cicliştilor profesionişti sunt mai mici, tocmai fiindcă folosesc mai puţină masă musculară. Într-un studiu efectuat asupra 11 ciclişti de top s-a constatat un CO2 de 82 ml / kg / min. "Niveluri de peste 85 ml / kg / min sunt foarte rare", spune Ross Tucker, de la Universitatea din Cape Town. Olaf Schumacher de la Universitatea din Freiburg este de acord şi spune valori mai ridicate, măsurate la ciclişti sunt, sunt dincolo de limitele naturale ale organismului.

La cererea New Scientist, Tucker a folosit datele lui Vayer pentru a estima nivelul de CO2 al mai multor ciclişti în căţărare pe Alpe d'Huez - una dintre cele mai lungă şi mai abrupte rute din Le Tour. S-au luat în calcul mai mulţi ani, iar Tucker a constatat că mulţi dintre subiecţi au avut CO 2 peste 85 ml / kg / min şi unii chiar au depăşit 90 ml / kg / min. Din estimările sale, americanul Lance Armstrong, septuplul câştigător al Turului Franţei, a dezvoltat în 2004, când a urcat pe Alpe d'Huez, o cantitate de CO2 între 88 şi 97 ml între / kg / min. Olaf Schumacher spune că astfel de valori sunt imposibil de dezvoltat doar natural, însă avertizează că dopajul nu trebuie depistat doar pe baza performanţelor.

Aceste tipuri de analize, susţine el, ar putea ajuta autorităţile anti-doping, iar dacă cicliştii profesionişti ar fi supuşi unor teste regulate de sânge şi urină şi în afara curselor lor li s-ar putea întocmi paşapoarte biologice, actualizate periodic, astfel că valorile maxime ale CO2 sau puterea dezvoltată de fiecare rutier ar fi clar rezultatul unui super-organism sau al unui consum de substanţe ajutătoare.