Flimul a fost premiat la festivalul de la Berlin/FOTO: REALITATEA.NET

Florin Şerban, regizorul filmului "Eu când vreau să fluier, fluier", premiat la Berlin cu Ursul de Argint, dar şi cu premiul Alfred Bauer, pentru noi perspective în arta cinematografică, a folosit în distribuţie 14 deţinuţi minori şi tineri. Unul dintre ei, Papan Chilibar, interpretul celui mai bun prieten al protagonistului, este acum un om liber şi a însoţit echipa la Berlin. Regizorul Florin Şerban spune că speră, de fapt ştie că vieţile celor ca Papan s-au schimbat. Papan Chilibar povesteşte pentru Realitatea.net de ce a fost închis, cum arată viaţa lui acum, după Berlin şi ce-şi doreşte cel mai tare. "Să am în fiecare zi covorul roşu", spune tânărul de 20 de ani.

De ce am ales să vorbesc cu Papan mai degrabă decât cu protagoniştii Ada Condeescu şi George Piştireanu, care străluceau la propriu la petrecerea organizată în cinstea revenirii lor victorioase de la Berlinală?

Pentru că el reprezintă cel mai bine amestecul de lumi propus de Florin Şerban, de dincolo şi dincoace de gratii şi lege, dar şi lumea piesei Andreei Vălean sau a scenariului lui Cătălin Mitulescu şi nu în ultimul rând al viziunii regizorului Florin Şerban versus realitatea penitenciarelor de tineri şi minori. Papan este şi în situaţia celor doi actori foarte tineri, mai mult sau mai puţin neprofesionişti, cu o mare şansă legată de actorie, dar mai ales un om tânăr, cu un trecut dificil şi un prezent în cumpănă, prin excelenţă fragil, probabil în cel mai important moment al vieţii sale.

În plus, Papan e special, e impresionant de talentat, crede Florin Şerban, într-atât încât nu are nevoie de şcoală de actorie. Trebuie doar să se ţină departe de prostii. E orgolios şi timid. Şi debordant de sincer. "Am fost închis 2 ani pentru că am spart o casă", spune el, dar nu vrea în ruptul capului să zică în ce clasă e. "E prea jos, nu pot să spun, înţelegeţi", explică el. Ursul de Argint, pe care Florin Şerban i l-a dat să-l ţină în braţe pe parcursul interviului, i se pare foarte greu, dar nu l-ar mai lăsa din mâini. Discursul agramat al lui Papan, presărat cu fraze de împrumut de tipul "munca de jos" sau "covorul roşu" dar şi nestemate de tipul "s-au creeat nişte emoţii în mine", merită gustat în vorbire directă.

"Nu credeau că un ţigan ca eu să ajung să joc într-un film, să fie filmul atât de bun. Ştiţi, acolo nu par că joc, acolo par că e o scenă adevarată, că e ceva real care se întâmplă", povesteşte acesta. "Nu pot să spun că chiar mi s-a schimbat viaţa, oricum parcă sunt privit altfel. Nu pot să spun că sunt privit altfel, dar lumea e mai vorbareaţă cu mine. Simt că am făcut ceva bun şi îmi place, e cea mai tare experienţă din viaţa mea", adauga el.

Nu vrea să spună în ce clasă e. "Am o clasă foarte jos... Înţelegeţi...". Vorbeşte, în schimb, despre viaţa lui. "Muncesc cu ziua, umblu pe stradă la noi pe acolo, car, merg cu cine e nevoie la marfă, să ajut la flori, orice există la munca de jos, eu fac.." Si de ce a fost închis: "Da, spun. Am furat, am spart o casă.. Cu domnul Şerban, aşa mă gândeam eu, dacă e adevărat ce spunea el, că vrea să facă un film, mă gîndeam că ne scoate din puşcarie.. Ce a şi făcut".

Ce-ţi doreşti foarte tare?, îl întreb. "Să am în fiecare zi covorul roşu.. Am mai văzut şi la tv, am mai auzit dar eu îmi imaginam altfel, mult mai alfel, dar atunci când am călcat eu pe covorul roşu s-au creeat nişte emoţii în mine.. a fost mişto, mult mai tare decât mi-am imaginat".