Oricât de mare şi de somptuos ar fi covorul roşu de la Cannes, intrarea artiştilor e mică. Există o uşă discretă, în stânga intrării principale, prin care trebuie parcă să-ţi pleci capul pentru a putea pătrunde înăuntru. Apoi, culoarele te pierd într-un labirint de afişe cu tot felul de monştri, în faţa cărora ridici privirea doar cât să faci o reverenţă. La fel trebuie să fi intrat în Palat şi tânărul nostru. Un necunoscut, cum l-a "identificat" presa largă, a intrat în Palatul Festivalurilor de la Cannes cu capul plecat, a privit cuviincios afişele monştrilor sacri, apoi a căutat în jos cu privirea locul categoriei pentru care fusese chemat. Când s-a anunţat trofeul, nu a ridicat fruntea. Deşi ştia bine pe unde merge şi care-i este drumul, a plecat din nou capul şi a urcat astfel scările victoriei, apoi, cu ochii în jos, şi-a ridicat trofeul. După aceea, a dat mâna cu monştrii, unii coborâţi de pe afişe pentru a-i face lui o reverenţă, a dat interviuri, a purtat trofeul pe covorul roşu, iar la ieşire, spre deosebire de toţi premianţii care au plecat cu fruntea sus, el a continuat să privescă în jos.

Cercetând comportamentul tânărului nostru, am spune că acesta a dat dovadă de o reală modestie, care ar trebui să ne impresioneze şi să ne onoreze ca români. Numai că, din păcate, nu modestia şi-a făcut loc în sufletul marelui câştigător, ci un sentiment mult mai complicat şi mai apăsător, care amestecă sfiala cu revolta şi neputinţa tristă. A 60-a ediţie a Festivalului de Film European de la Cannes l-a premiat pe românul Cristian Mungiu cu cea mai valoroasă distincţie, dar Cristian Mungiu nu a ştiut să se bucure. Sau nu a putut. A zâmbit, e adevărat, în câteva rânduri, dar aproape protocolar şi nefiresc pentru reuşita lui. Altfel, în ciuda tuturor estimărilor critice care-l anunţau drept câştigător, starea i-a fost confuză, neclară, imprecisă.

Nu-mi dau seama dacă pentru Cristian Mungiu această bucurie vine prea devreme, la timpul ei sau prea târziu. Ştiu sigur însă că pentru noi, românii, ea e dureros de frumoasă şi nemeritat de tardivă. Filmul românesc ar fi meritat să fie pe scena aceasta cu mult timp în urmă. Expresia premiantului la anunţarea trofeului spune acum aproape totul despre felul în care a fost tratat filmul în lumea cinematografiei de la noi. El a avut întotdeauna rezervări speciale pentru 'monştrii sacri'. La el nu au avut acces decât cei care îşi demonstraseră abilităţi în a "sacraliza" monstruoase ode închinate istoriei milenare şi înfăptuirilor eroului iubit. Chiar şi după dispariţia eroilor, aceşti monştri au continuat să existe şi au avut grijă să se eternizeze ei înşişi în proiecte cinematografice de grandoare. Pentru proiectele lor au înfiinţat comitete de selecţie, au câştigat concursurile, s-au premiat între ei, şi-au aşternut covoare roşii, s-au proţăpit pe afişe şi au chemat publicul la adulaţie. În acest timp, Cristi Mungiu, Cristi Nemescu şi alţi Crişti ai cinematografului autohton se sacrificau pe altarul artei, scoţând din portofel bunăcredinţa actorilor, mila producătorilor, mărinimia scenariştilor şi propria lor pasiune pentru film. În tot acelaşi timp, România trecea oceanul înspre Academia Oscarurilor, nu cu vaporul sau cu vreo barcă a speranţelor, ci cu Orient Expresul! Iar faptul că tânărul Cristian Mungiu a primit la un moment dat bani de la CNC pentru unul dintre proiectele sale nu se datorează vreunui comitet inteligent care i-a recunoscut meritele junelul artist, ci succesului colosal de public pe care l-a avut Occident în cinematografia postrevoluţionară.

Unora le trebuie o viaţă pentru a pătrunde prin intrarea artiştilor de la Cannes. Lui Cristian Nemescu nu i-a mai trebuit, parcă, nimic. S-ar spune că şi lui Cristian Mungiu i-au fost necesare doar "patru luni, trei săptămâni şi două zile". În realitate, şi lui Nemescu, şi lui Mungiu le-au trebuit ani de-a rândul în care s-au luptat cu sistemul pentru a se putea face cunoscuţi. Iar acum, au triumfat. În faţa acestui triumf, cei care se pretind monştri ai cinematografulului românesc ar face bine să lase ochii în pământ şi să încerce o reverenţă. Asta nu ne-ar ajuta să recuperăm nimic din investiţiile proaste în egourile lor comuniste, dar ne-ar ajuta să descoperim poate mai multă bucurie în privirea marelui premiant de la Cannes. Iar pentru Cristian Nemescu, autorul filmului ce se sfârşeşte-n lumea sacrului, ar putea ţine şi un moment de reculegere...

Liana Pătraş