Mircea Dinescu: 89 al nostru, 2009 al lor

Nu mă pot vindeca de senzaţia că fostele noastre ţări socialiste trăiesc acum drama acelui cuplu de îndrăgostiţi care, având fiecare câte un copil din vechea căsătorie, fac până la urmă unul împreună şi din casa cărora răzbate din când în când strigătul: “Vino repede, copilul meu şi copilul tău îl bat pe-al nostru”.

Ideea că ’89 ar fi fost al meu şi 2009 al nostru e frumoasă, dar eu am senzaţia că lucrurile stau exact viceversa căci exact acum, când trăim în comun sub acelaşi acoperiş, nu prea mai ştim în realitate nimic unii despre ceilalţi.

Zeii polonezi la care m-am închinat în scurta mea tinereţe revoluţionară erau Papa Wojtyla, Lech Walesa şi Adam Michnik căci existenţa lor mă făcea să cred că în lagărul socialist istoria, băgată la congelator pe vremea stalinismului, poate învia, ca şi cum Yeti, omul zăpezilor, scos din blocul de gheaţă, ar începe să dea nervos din picioare.

Păi dacă un preot dintr-o ţară comunistă, după ce a jucat fotbal în adolescenţă şi a mai scris şi poezii de amor, poate ajunge papă la Roma, înseamnă că şi eu, care scriu versuri şi obişnuiesc să-mi dau singur cu stângu-n dreptul, am şansa să ajung odată la Roma, dacă nu cardinal, măcar solist în corul Vaticanului - cam asta visam eu şi prietenii mei acum 30 de ani, când la Radio Europa Libera se vorbea despre preotul Popieluszko şi se fredona un cântec revoluţionar al cărui text nu-l înţelegeam, dar care îmi împiciorongea imaginaţia, din care mai reţin şi-acum fraza “Jebe Polska, Jebe Polska…”

Citeşte mai mult în Cotidianul