Radio Guerrilla a trecut printr-o serie de schimbări. De ce şi încotro se îndreaptă?
Schimbarile s-au facut în primul rând pentru că Guerrilla se îndepartase de nişa pe care şi-o alesese la început. N-am facut decât să revenim de acolo de unde am plecat. Nu stiu cât de pregătită este piaţa din România să absoarbă un produs care promovează foarte multe nume care nu sunt cunoscute în România. E greu, şi eu o spun din propria experienţă de la un radio internaţional.
Ce se aude acum mai mult decât înainte la Radio Guerrila?
Noutăţile sunt diferite faţă de cele de acum doua luni de zile, se merge pe zona indie, şi nu pe indie ca stil, ci pe indie ca statut. În indie pot intra şi artişti de folk, de rock, de hip-hop. Ca stiluri muzicale: pop, rock, mai mult electro, cam aici este zbaterea.
Se fac compromisuri în alegerea playlist-ului?
Eu nu simt că în clipa de faţă s-ar face vreun compromis. Dacă anumite piese sunt considerate compromisuri de nişte purişti ai genului, atunci tot ce se poate. De exemplu, am difuzat B.U.G. Mafia, noua piesa, noi am numit-o 'piesă de revoltă'. Lumea ne-a acuzat că am face un compromis pentru audienţă. Dacă acesta este un compromis, atunci se acceptă definiţia asta.
Francezii au o vorbă. Nu există niciun artist de la care să nu poţi să alegi măcar o piesa pentru un format destul de generalist. Şi eu nu consider totuşi Guerrilla a fi un radio de nişă. Cred că dă o muzică pentru oameni normali. Cred că CHR-urile de genul Radio Zu, Kiss FM, Radio 21 au coborât foarte mult nivelul şi au scos tot ce e mai urât la iveală. Nu asta este soluţia. Însă acolo trebuie multă masă pentru audienţă şi tot nu găsesc o justificare a nivelului atât de scăzut de acolo. Şi mai cred că există oameni care să refuze genul ăsta de întâmplare de la radiouri.
Cum stă muzica românească la capitolul acesta?
Muzica românească e destul de ciudată. Nu a existat cineva care să-i scoată (pe artişti n.red.) la suprafaţă. Au rulat pe Guerrilla, mai rulează pe City FM, dar ai destul de puţine alegeri şi lucrurile astea se văd în tot felul de mici festivaluri care se organizează, unde sunt plimbate mereu aceleaşi 7, 10 trupe româneşti. Nu e ca în Anglia unde în fiecare zi descoperi 50-60 de trupe, aici dacă într-o lună de zile ai 4, 5, 6 întâmplări fericite, te poţi considera norocos.
Dacă e să privim peste gard, vedem că lucrurile stau mult mai bine şi oferta este mult mai generoasă pentru radiourile de mainstream. Dance-ul merge foarte bine, românii au început să facă furori şi ravagii în Marea Britanie, după Inna, acum urmează Dan Bălan, este în difuzare la BBC. Lucrurile acolo merg senzaţional. Dar pentru un astfel de post care taie din start compromisul este mult mai dificil, aria de selecţie este mult mai restrânsă. Şi mai sunt şi cei vechi, Viţa de Vie, cele două trupe rezultate din Vama Veche, OCS-ul, cred că au rămas destul de mult în urmă faţă de ce se întâmplă în 2010.
Cred că o să fiu ceva mai optimist atunci când o piesă rock sau pop rock sau electro pop va pătrunde pe piaţa din Marea Britanie. Atunci când vârful de lance este reprezentat de muzica dance, lucrul ăsta dă un anumit semnal pe piaţa, "Uite, vreţi să reuşiţi? Faceţi ca ei". Oamenii care cântă dance se pot susţine, să trăiască numai din muzică. Pe când un băiat de 20 de ani care are rockul în cap, poate mai lucrează la o agenţie de publicitate, poate este inginer de sunet la un studio şi atunci muzica e un soi de adjuvant, o modalitate de a-şi completa veniturile şi lăsată oarecum în planul doi. Dacă saltul s-ar putea face şi din muzica asta ei să se poată întreţine, aş fi extraordinar de optimist.
Cum e publicul de la concertele din România?
Amestecat. Dacă vorbim de nume mari, sunt oameni care vin doar să bifeze, să fie văzuţi. Biletele VIP se dau primele, pentru că oamenii sunt puşi într-un soi de ţarc, lumea se uită spre ei, sunt văzuţi acolo. Dar sunt şi oameni care vin pentru ceea ce se întâmplă pe scenă. E un an foarte greu 2010. De pe 16 mai, de când a început avalanşa de concerte, până la jumătatea lui iulie, avem vremuri grele şi foarte costisitoare. Pentru oameni este destul de greu. Mă uit la cei din generaţia veche care vor să vadă şi Dylan şi Clapton şi Aerosmith şi ar fi vrut să fie şi la AC/DC.
Pentru că tot este un subiect de actualitate, de ce este Eurovision-ul un kitsch?
Eurovisionul nu e un kitsch, e o şuşă. La noi se ştie. În fiecare an se lasă cu scandal, oamenii se bălăcăresc, cum să nu te uiţi la aşa ceva? Se uită lumea. Au fost ani în care, răzleţ, au mai apărut nume interesante. Nu ştiu cum au trecut de selecţia din ţara respectivă. Acum doi ani Franţa l-a avut pe Sebastian Tellier, cântă un soi de kitsch pop, dar voit. A ajuns şi n-a făcut absolut nimic, a luat locul 15-20. E un spectacol de televiziune şi atât. Cât se întoarce la artist, nu ştiu. Aud zvonuri că Trăistariu ar fi câştigat o grămadă de bani cu piesa lui. S-o vedem acum pe Paula Seling ce poate să facă. Este un joc al influenţelor, al intereselor.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M