JURNAL DIN INFERN - IV

În sfârşit, o noapte mai liniştită, chiar dacă nu am dormit prea mult. Au mai fost cutremure, dar nu atât de puternice. Oricum, de când sunt aici am observat că e suficient să fie două replici pe noapte ca sp nu apuci să dormi aproape deloc. În medie, nu cred că am dormit mai mult de trei ore pe noapte de când am venit în China. Nici nu avem cum. Ne culcăm după ora Romaniei şi ne trezim după a Chinei.

Mi-am pus ceasul la 06.30 (01.30 în România) pentru ca la 07.15 să plec. Vreau sa ma duc într-o localitate unde toţi sinistraţii au fost mutaţi pe un stadion. 100.000 de oameni. Eliol (traducătorul) vine cu acelaşi şofer şi, surpriză, cu încă un prieten. Întreb cine este şi îmi răspunde că este un prieten care vrea să meargă şi el cu noi. Nu prea îmi convine - 5 oameni într-o maşină cam cât un Tico. Până la urmă, accept şi plecăm. Pe drum mă tot gândesc: Cum o arăta un stadion în care trăiesc peste 100.000 de oameni?

Sper să am acces să intru acolo. După vreo 3 ore, ajungem la
destinaţie. De departe arată ca un stadion foarte modern. Pe masură ce ne apropiem de el, începem să vedem şi oamenii care mişuna în jurul său. Practic, sinistraţii stăteau peste tot: în tribune, pe scări, pe gazon, în vestiare, pe terenul viran din faţa şi chiar în sălile cu aparate pentru forţă. Ba mai mult, unii dintre aceştia îşi amenajaseră paturile pe ringurile de box tailandez. Dorm pe jos, pe saltele sau pe paturi. Tot acolo mănâncă, îşi spală lucrurile, tot acolo copiii se joacă sau părinţii citesc ziarele. Curăţenia lasă de dorit. Nici nu este de mirare. Cum să păstrezi un asemenea loc curat? Îl las pe Augustin să filmeze şi eu încep să fac poze. Nu public niciodată pozele, dar imi place să fac cât mai multe, oriunde aş fi.

Mă impresionează condiţiile în care trăiesc aceşti oameni. Fiind atât de mulţi ai senzaţia că dorm câte cinci pe acceaşi saltea (sincer, nici nu sunt sigur că nu este aşa). Este atât de aglomerat încât de mai multe ori sunt la un pas de a călca pe saltelele sinistraţilor. După vreo 30 de minute plecăm. Mai avem de mers mult şi în alte locaţii. Plec de la acest stadion cu un gust amar. Prin cap îmi trece un singur gând - aceşti oameni nu par să trăiască, ci doar par că supravieţuiesc de la o zi la alta.

Pe drumul de întoarcere am o surpriză plăcută. La casetofon, în maşină, aud o melodie cunoscută. Măresc sonorul şi aud vocea Oanei de la Activ. Era melodia aia cu " vino lângă mine, ştiu că vrei ...... ". Îl întreb pe Eliol dacă a mai auzit melodia. Îmi spune că da şi că aici este foarte cunoscută. Bravo fraţilor, sunteţi cunoscuţi şi în China. Felicitări! Când o să aveţi un concert la Beijing, nu uitaţi să îmi puneţi deoparte şi mie o invitaţie. . . . .

Citeşte episodul XIV din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul XIII din jurnalul lui Cristian Zărescu 

Citeşte episodul XI din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul X din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul IX din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul VIII din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul VII din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul VI din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul V din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul III din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul II din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte primul episod din jurnalul lui Cristian Zărescu