Nu se mai termină cutremurele astea? Replicile astea? Am ajuns să nu mai vreau să mă duc în cameră la culcare! Nici nu mai ştiu dacă îmi este frică, dar nu poţi să dormi când eşti zgâlţâit de două-trei ori pe noapte! Azi-noapte m-am plimbat de nebun pe străzi până pe la 4 dimineaţa. Stăm într-un mic orăşel undeva la 140 de km de primele sate distruse de cutremur. Am ales această locaţie pentru că, aici, internetul funcţionează foarte bine. Este un sat sărac, dar îngrijit. Gazdele noastre dorm în curte, în corturi. Pe la 07.30 plecăm la treabă. Nu am nimic în cap. Pur şi simplu vreau să mă plimb prin localităţile distruse să văd ce subiect găsesc. Trec de primele trei, în care am fost deja ieri. Mă opresc în cea de a patra. În centrul localităţii văd vreo 300 de oameni care aşteaptă...ceva. Mă apropii de ei. Toţi sunt în negru, iar unele femei plâng. Îl rog pe Eliol să mă ajute să înţeleg despre ce e vorba.

Nu trece mult şi aflu că bănuisem corect: toţi sunt părinţi ai unor copii care au murit la cutremur. Mulţi arată ca nişte stafii. Nedormiţi parcă de jumătate de viaţă şi cu feţele schimonosite de plâns. Mamele plâng înfundat mereu. Din când în când, însă, unele izbucnesc în hohote. Altele încep să ţipe. Încerc să aflu de ce s-au strâns în mijlocul străzii. Evident, apelez la Eliol. După 2-3 minute vine şi răspunsul. Oamenii s-au strâns să afle unde sunt, cum şi când vor fi înmormântaţi copiii lor. Mulţi au pozele copiilor în mână. Mă gândesc cât de mult pot să sufere aceşti oameni. Şi-au pierdut copiii, mulţi nici nu ştiu unde sunt trupurile şi nici dacă îi pot îngropa nu ştiu! De fapt...fiecare şi-a pierdut copilul, că aici n-ai voie să ai mai mult de unul! Oameni sunt furioşi, nu contează că n-au voie să se adune în ceea ce, oriunde în lume, se cheamă protest. După o vreme, apar doi reprezentanţi ai guvernului local. Sunt îmbrăcaţi în costum. Încep să vorbească cu oamenii. Îmi dau seama că încearcă să îi convingă să se împrăştie. De fapt, să renunţe la protest.

După ce văd că nu au succes, reprezentanţii Guvernului vin la noi. Evident, ne cer actele. Vor să vadă acea acreditare pe care noi nu o avem. Deja nu mai am răbdare cu ei. Încep şi eu să ţip, să mă lase în pace. Le spun - " Înţelege, omule, că nu am nevoie de acreditare". Vorbesc pe un ton ridicat. Amestecat - şi-n română, şi-n engleză! Mai îmi scapă şi o înjurătură (în română) şi gesticulez către ei. După puţin timp, văd că nervii mei au efect asupra lor. Pleacă şi ne lasă în pace. În paralel cu izbunirea mea, părinţii ţipă şi plâng. Mai filmez vreo 20 de minute şi plec. Îmi e de-ajuns pentru azi.

Citeşte episodul XIV din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul XIII din jurnalul lui Cristian Zărescu 

Citeşte episodul XI din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul X din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul VIII din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul VII din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul VI din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul V din jurnalul lui Crstian Zărescu

Citeşte episodul IV din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul III din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte episodul II din jurnalul lui Cristian Zărescu

Citeşte primul episod din jurnalul lui Cristian Zărescu