E deja ziua a patra. Începe la ora 07.30. Ora Chinei. Adică pe la 02.30 în România. Ziua a patra după ziua a treia – cea în care am reuşit ceea ce nu credeam că se va mai întâmpla: am reuşit să trimitem acasă imaginile filmate! Aseară, după două zile de încercări, nervi, renunţări, încercări, telefoane şi speranţe, m-au sunat de la IT: imaginile au ajuns şi se vad ok. În sfârşit, ce-a filmat Augustin, toate grozăviile pe care le-am văzut zilele astea intră pe post!
Azi ne-am zis să încercăm să ajungem şi în alte localităţi decât cele pe care le-am văzut în ultimele zile. Grea misiune. Drumurile sunt blocate, iar soldaţii chinezi sunt din ce în ce mai supăraţi. Azi, când văd un cameraman străin. La ora 9 avem întâlnire cu translatorul la recepţie. Îl cheamă Eliol şi trebuie să ne aducă şi un şofer. E punctual ca de obicei şi ne face cunoştinţă cu noul nostru conducător auto: un tânăr student din Chengdu.
Imediat începe negocierea. Cere 1500, adică aproximativ 200 de dolari. Enorm, îi spunem să mai lase. E de acord, dar mai scade numai 20, max. 30 de dolari. Şi aşa pare mult, dar mă gândesc că alt şofer nu mai găsesc. Ne înţelegem la 150 plus benzina şi plecăm la drum.
Avem de mers cam 120 de kilometri. Ieşim din oraş şi apare primul obstacol – autostrada e blocată. Un poliţist ne spune să o luăm pe alt drum. Ocolim şi ajungem la prima localitate afectată cu o întârziere de două ore şi jumătate. Am de făcut două reportaje. Două poveşti despre două familii. Stau şi mă gândesc de unde să încep. Cobor din maşină cu Augustin şi cu Elion şi pornim pe strada principală.
Mă uit în jur... poate îmi vine o idee. În stânga, blocuri dărâmate. În dreapta, pompieri care caută supravieţuitori, iar în faţa o tabără de sinistraţi. O imagine îngrozitoare, dar care deja nu mă mai impresionează. Am văzut-o de prea multe ori în ultimele zile!!
Deodată, o femeie vine la noi şi începe să ne vorbească. Îi dau din cap afirmativ şi, nu ştiu de ce, o las să înţeleagă că pricep ce spune. Nici gând! Aştept să termine şi în întreb pe Eliol: - Ce vrea această femeie? Răspunsul vine imediat: - Vrea să ne invite la masă. - Cum adică la masă?? Eliol insistă: - Da, vrea să mergem la ea acasă. Deodată, mă gândesc că asta ar putea fi...salvarea mea pe ziua de azi. Subiectul pe care îl căutam.
Acceptăm invitaţia, iar ea ne spune să o urmăm. După ce trecem prin mai multe magazine cu pereţii dărâmaţi, ajungem ...,,acasă’’ la gazda noastră. Un fost restaurant pe malul râului care trece prin localitate. Localul este distrus. Printre dărâmături au fost aşezate mese şi scaune. Pe unele se mănâncă, pe altele se doarme! Femeia dispare şi se întoarce repede cu mâncarea promisă: un fel de chifle şi nişte peşte fiert. Nici nu stiu ce sa fac. De mâncat nu pot să manânc, nici nu îmi place cum arată şi nici nu mă simt bine că mănânc mâncarea sinistraţilor. Nici dacă refuz nu este bine, doar am acceptat în stradă o invitaţie la masă. Îmi vine imediat o idee. Le spun că nu mănânc (,,nu mi-e foame’’, dar că aş bea nişte apă. Imediat îmi aduce 2 sticle de jumătate de litru. Accept doar una, pe cealaltă i-o întinde lui Augustin. Începe să ne vorbească din nou. Din câte înţeleg de la Eliol, vrea să ne arate casa. Adică restaurantul. Mă trage după ea de mână de parcă ne ştim de-o viaţă. Ne arată unde doarme, unde mănâncă, unde găteşte – ne spune – celor peste 100 de oameni care stau aici. Sunt surprins. 100? Femeia adăposteşte peste 100 de sinistraţi. Primeşte alimente de la Guvern şi face de mâncare. Oamenii dorm pe mese, pe scaune, pe jos, pe unde apucă. După ce plec aflu că apa pe care mi-a oferit-o e raţia pe zi pentru un om. Îmi spun în minte ,,Bravo, Cristi!!’’ şi dau să să mă întorc. Eliol mă opreşte: în China nu e politicos să înapoiezi un cadou!
Mai filmăm un reportaj şi plecăm spre casă, adică spre hotel. Adică un drum de 145 de kilometri. În maşină, Eliol se culcă. Se scuză că e obosit. Eu stau în faţă. Mă mai uit din când la şofer, mi se pare cam obosit. Nu prea am încredere în el. Şi mie mi-e somn, dar nu mă culc – sincer! - de frica şoferului, să nu adoarmă. Prefer să mă uit pe geam, chiar dacă nu poţi vedea decât alte şi alte şi alte case dărâmate. Mai arunc câte un ochi la şofer – pare în continuare adormit. Pornesc casetofonul în speranţa că muzica îl mai trezeşte. Nici gând! În doar 10 minute, inevitabilul de întâmplă, şoferul aţipeşte. Mergea cu peste 100 de kilometri la oră. I-a pus mâna pe volan şi l-am trezit. Nici nu cred că şi-a dat seama ce s-a întâmplat. Era prea obosit.
Când am ajuns la hotel, l-am rugat pe Eliol să ne găsească un alt şofer pentru mâine. Sper să fie ok. N-am mai scris niciodată aşa ceva.
Citeşte episodul XIV din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul XIII din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul XII din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul XI din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul X din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul IX din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul VIII din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul VII din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul VI din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul V din jurnalul lui Crstian Zărescu
Citeşte episodul IV din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul III din jurnalul lui Cristian Zărescu
Citeşte episodul II din jurnalul lui Cristian Zărescu
