Ea era profesoară, el era unul dintre directorii care răspundea de elevii trimişi la studii in România. Căsătoria a avut loc la Bucureşti, dar condiţia pentru ca actul să fie aprobat de ţara soţului a fost aceea ca tinerii să trăiască la Phenian, unde au plecat în 1959. La finalul lui 1960, doamna Mircioiu a venit în România s-o aducă pe lume pe fiica lor, Mi Ran, întorcându-se apoi în Asia de Est în toamna lui 1961.
După încă un an, din cauza sănătăţii precare a copilei, care nu putea fi tratată în Coreea de Nord, din cauza crizei de medicamente, cele două au revenit la Bucureşti pentru câteva săptămâni. Şi aici au rămas până azi, refuzate de ambasada regimului comunist prieten lună de lună, jumătate de secol, pentru cererile de viză.
Patru ani, Georgeta a mai putut coresponda cu Chong-ho, după care scrisorile i s-au întors, făcând-o să îndure peste decenii, clipă de clipă, acest purgatoriu al speranţei reîntregirii. Dramele nu pot fi clasificate, dar poate cea mai mare e dorul neostoit din dragoste pentru perechea vieţii.
Georgeta şi-a asumat iubirea interzisă, nu şi-a refăcut viaţa şi şi-a crescut singură fiica printre lacrimi, luptând din răsputeri să mai obţină un semn de la soţ. Nici Nicolae Ceauşescu, prieten cu marele conducător Kim Ir Sen n-a putut face nimic, din moment ce mesajele venite de la Phenian, prin ambasada, la distanţe de ani de zile, sunau contradictoriu: Chong-ho fie a murit, fie are o muncă importantă pentru ţară.
Ajunsă la 76 de ani, Georgeta Mircioiu e bunică, e blândă, nu şi resemnată! Îşi vede zilnic tinereţea cu ochii minţii şi ne arată tuturor că a spera înseamnă a lupta, a fi fidel, şi, în fond, a fi uman.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M