România nu se reduce la sărăcie, lipsă de igienă şi infractori. Emblemele României nu sunt Monica Columbeanu, Gigi Becali, ba nici măcar Elena Băsescu. Realitatea României este complexă şi nuanţată. De noi depinde ce alegem, ce păstrăm şi ce ne reprezintă. În fiecare săptămână, REALITATEA.NET va fi locul de întâlnire cu un om graţie căruia România este şi un loc dezirabil, prilej de mândrie şi entuziasm.
Ion Grigorescu, acum în vârstă de 65 de ani, este unul dintre cei mai interesanți artiști conceptuali români, cu o viață pe măsură. În plini ani '70 acesta făcea, în secret, artă performativă experimental-avangardistă pentru România și extrem de riscantă pentru contextul politic inerent, dar respirând acelaşi aer modernist al vremii de dincolo de graniţe. „Noi nu-i spuneam performance. Acum alții au numit performance ce făceam eu atunci”, spune el.
În prezent, în virtutea unui moft al istoriei (reparație?) și al modelor artei contemporane occidentale care a devenit brusc interesată de arta sud-est europeană, dar şi prin abilitatea galeriei care îi reprezintă lucrările video (Andreiana Mihail), lucrările lui Grigorescu din anii 70-80 sunt invitate în mari galerii ale lumii (câteva repere: în 1997, participă în Pavilionul Central al României la Bienala de la Veneţia, în anul următor e invitat de curatoarea Ruxandra Balaci la Departamentul de Artă Contemporană al Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti cu o expoziţie personală care acoperă nici mai mult nici mai puţin de 3 decenii de viaţă, apoi galerii din Roma, Milano, Paris, Varşovia, Berlin, anul trecut la New York ş.a.).
„Nu e vorba că sunt eu redescoperit, declară Grigorescu, sunt lucrările mele de acum 30 de ani. În plus eu am avantajul de a nu vorbi limba engleză”, mai spune el, adăugând: „Aşa că, la vernisaje stau retras, nu particip la discuţii, îmi păstrez ideile pentru mine, exact ca acum 30 de ani”.
În 1977 a avut ocazia să rămână la Paris, nu a dorit, a dorit, în schimb, să rămână în România unde simţea că poate face ceva. Şi desigur că putea, „în linişte şi între patru pereţi”. Apoi a început să predea în zone suburbane. În momentul în care a simţit că nu mai e chip să se eschiveze propagandei a decis să dispară de tot din spaţiul public şi a înceout o adevărată carieră de pictor restaurator de biserici.
Grigorescu este pictor, fotograf, artist video şi performer, dintre cele mai interesante şi mai vehiculate lucrări ale sale fiind două lucrări video: „Boxing” (în care boxează, dezbrăcat, cu propria dublură/umbră, în 1977) şi „Dialog cu Tov. Ceauşescu”, un film-performance al său din 1978, un dialog imaginar cu acesta: Peliculă alb-negru, Grigorescu şi Ceauşescu stau de vorbă, pe scaune alăturate. Ceauşescu poartă o mască plasticoasă care îl identifică ca atare. Dialogul dintre ei apare scris pe ecran şi se citeşte cu oarecare dificultate. În dialog, Grigorescu nu-şi propune să ironizeze, nici să glorifice, ci să întrebe ce nimeni nu ar fi îndrăznit să întrebe în realitate: despre economie, progress, revoluţie (!).
În 2007, Grigorescu reia filmul, ("acasă la Ceauşescu", în Muzeul Naţional de Artă Contemporană, găzduit de Casa Poporului) şi suprapune voce, transformându-l în “Dialog postmodern cu preşedintele Ceauşescu”, astfel vocea lui Grigorescu se aude şi de o parte şi de alta. Ceauşescu vorbeşte despre societatea românească de azi, despre tinerii lui „de la Ştefan Gheorghiu” care sunt acum cei mai bogaţi etc.
Discursul lui Ceauşescu, imaginat de Grigorescu, este cât mai “autentic” cu putinţă. Iar Grigorescu îl întreabă cât mai „ca la ştiri”, pe logica ready-made-ului, nu acuză, nu somează, nu cere explicaţii, nu aminteşte de “crima comunistă”. “Orice acuzaţie ar fi blocat un dialog cât mai «real»”, va explica Grigorescu în timpul unei dezbateri la Institutul Cutural Român, în 2007.
Miza e aici de a aduce discursul lui Ceauşescu (şi tot ce reprezintă el) în actualitate, la un soi de “judecată de apoi” a privirii contemporanilor.
„Folosindu-mi vocea şi pentru replicile lui Ceauşescu, am observat că mai ales atunci când ridic tonul, timbrul începe să-i semene. Produsul final e cât se poate de realistic”, povestea el într-un interviu acordat unui critic american de artă, toamna trecută, la New York. „Când am lansat filmul la Sibiu, în piaţa publică, în 2008, unii dintre spectatorii în vârstă îmi spuneau - 'oh, cât de mult ne bucurăm să auzim vocea lui Ceauşescu din nou!'. Cineva m-a întrebat dacă nu cumva vreau să-l omagiez pe Ceauşescu”, spune Grigorescu, râzând. Nimic mai greşit. „Nu voiam decât să-i reconstitui discursul cât mai autentic”. Pentru ca variile contexte ulterioare şi spectatorii să-l pună în discuţie şi să-l judece.
Grigorescu mai spune în interviu că „a descoperit cu surprindere că seamănă cu Nicu Ceauşescu”.
Demersul său de revizitare a trecutului e deosebit de special. Oare câtă autoironie, ironie şi cinism performativ în acest demers şi în aceste afirmaţii şi câtă înţelegere şi bizară umanitate?
Pentru că Ion Grigorescu nu e un artist contemporan tipic, care să-şi pună inteligenţa altfel brici, strict în slujba problematizării şi dublării artei sale conceptuale prin discurs critic. Nimic nu e evident în lucrările sale şi în discursul său.
„Când am produs aceste lucrări eram un artist independent în cel mai strict sens al cuvântului, nu intenționam să vând, nu voiam să prezint nimănui ce făceam, nu se adresa cuiva anume ce făceam. Făceam orice voiam. Puteam lua tramvaiul și fotografia sărăcia cruntă în care trăiau vecinii mei, dacă voiam, puteam sta în atelier, de fapt nu în atelier pentru că nu aveam atelier, puteam sta acasă şi-mi puteam fotografia corpul dezbrăcat"(...) declara Grigorescu în acelaşi interviu de anul trecut, interviuri rare de altfel.
„Am iubit dintotdeauna oamenii; poate că asta e datoria pe care o am la comunism, poate chiar la stalinism, poate singura datorie, singura minciună care mă convinsese pe nesimţite (deoarece în familie toţi eram „reacţionari”) poate pentru că iubirea fusese furată de la creştinism, scria Grigorescu într-un fragment de jurnal semnalat şi de wikipedia din seria de notaţii zilnice publicate în catalogul expoziţiei "Cel ce se pedepseşte singur", devenit o carte în toată regula, excelentă, sub semnătura criticului şi curatorului Erwin Kessler.
Într-o seară, în anii 70-77, mai mulţi prieteni au propus un fel de „academie a ironicilor”, la care Grigorescu îşi descoperea treptat „neaderenţa”. „Ironia şi cinismul par a fi o boală a tinereţii. Eu m-am abţinut să fotografiez oameni în mizerie. Nu pot fi trataţi cu viteza cu care se iau pozele”, mai scria Grigorescu.
În prezent, aproape hăituit de lansări şi mailuri de peste tot, acelaşi Grigorescu spune „atâta lume de cunoscut”, atâţia oameni care vor să vorbească, „acum pictez o biserică pe Pitar Moş”, “de unde atâta timp”?!
Citeşte şi un portret al artistului făcut de Irina Cios sau de Erwin Kessler. Acesta din urmă îl numeşte "cel mai remarcabil artist român contemporan, anticalofil" deşi "ginere al scriitorului (estet prin excelenţă) Radu Petrescu", experimentalist şi neoortodox în acelaşi timp, „practicând însă o artă lipsită de simţăminte solemne religioase”.
REALITATEA.NET vă prezintă în fiecare săptămână imaginea ţării noastre aşa cum alegem noi să fie.
Strategy & Technology PUBLYO
Marketing & Sales Q2M