Ion Diaconescu, o victimă a regimului comunist

Ion Diaconescu s-a născut la 25 august 1917 la Boţeşti, judeţul Argeş, a crescut în familia fruntaşului ţărănist Ion Mihalache şi a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, începând cu anul 1936, până la desfiinţarea partidului de autorităţile comuniste, în 1947. A urmat cursurile Institutului Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Electromecanică.

În timpul regimului comunist a fost deţinut politic vreme de 17 ani (1947 - 1964). Diaconescu a fost arestat în perioada 5 decembrie 1947, fiind închis până în 30 noiembrie 1962 în cele mai dure închisori comuniste: Jilava, Aiud, Râmnicu Sărat, Nistru şi la mina de plumb de la Baia Sprie. Aici îl cunoaşte pe Corneliu Coposu, fost secretar al lui Iuliu Maniu.

După Revoluţie, când a vizitat împreună cu mai mulţi tineri închisoarea de la Rîmnicu Sărat, gumea, spunând că este mai degrabă o gazdă, deoarece a stat mulţi ani în celulele acestei puşcării. Zeci de ani de bătăi şi tăcere impusă. Nu aveai voie să ridici privirea, nu aveai voie să vorbeşti cu nimeni, nu aveai voie să stai în pat. trebuia să stai pe un scăunel, în tăcere, sau să te plimbi, roată, prin celulă. În aceia a învăţat, de la prizonierii aviatori, să comunice prin Morse şi l-a învăţat şi pe Corneliu Coposu. Aveai voie să stai la ,,zarcă'' , o celulă micuţă, fără ferestre sau aer, în care nu puteai sta decât în picioare. Zile şi zile în şir, pe întuneric, în tăcere. A povestit că a fost bătut şi obligat să semneze un angajament de colaborare cu securitatea, dar a susţinut până la ultima suflare că singurul pe care l-a denunţat a fost el însuşi.

După eliberarea din închisoare în 1962 - an în care au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, i se stabileşte, pentru doi ani, domiciliu obligatoriu în Valea Calmăţuiului, în Bărăgan. Apoi este angajat întreprinderea Ascensorul, din Bucureşti.

Ion Diaconescu a fost liderul unui partid care şi-a făcut din discursul anticomunist o emblemă. După 1989 a fost prim-vicepresedintele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, fiind ales ca deputat în Parlament în trei legislaturi consecutive, între anii 1990 - 2000, iar între 1996 şi 2000 a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor şi preşedinte al PNŢCD, după moartea lui Corneliu Coposu.

După revoluţie, reînfiinţează, în decembrie 1989, împreună cu Corneliu Coposu Partidul Naţional Ţărănesc, pe care mai târziu îl înscriu în Internaţionala Social-Democrată şi îi schimbă numele în PNŢCD. Partidul care câştigase alegerile din 1947 continuă să fie principala ţintă a atacurilor. La mitingul din 29 ianuarie 1990, organizat ca răspuns la mitingul partidelor istorice care cereau să facă parte din CPUN şi să participe la organizarea alegerilor de pe picior de egalitate cu FSN-ul condus de Ion Iliescu, partidul este devastat, iar liderii vânaţi de muncitorii furioşi. Sunt una dintre ţintele mineriadelor din anii 90, iar sediul central al PNŢ din Bucureşti este devastat. Pentru Ion Diaconescu Consiliul provizoriu de Uniune Naţională, CPUN, organism care a elaborat Constituţia şi o serie de legi, este un organism primitiv, din epoca de piatră a democraţiei. Mai bun decât ce avusese România în timpul comunismului, dar primitiv în comparaţie cu democraţiile occidentale.

Până să ajungă la guvernare, în 1996, PNŢCD a condamnat în declaraţii publice comunismul şi a cerut reforma morală prin procesul comunismului. Odată ajuns la putere, în cadrul unei coaliţii formate din PNŢCD, PNL, UDMR, PD şi PSDR, partidul condus de Diaconescu nu a abandonat discursul anticomunist. Nu a avut însă parteneri la putere prin care demersul să fie posibil. În acea perioadă s-a consemnat doar iertarea cerută de preşedintele de atunci al ţării - Emil Constantinescu - adresată victimelor comunismului.

În 2000, partidul nu a mai reuşit să treacă pragul de cinci la sută pentru a intra în Parlament. A fost momentul în care PNŢCD a început să-şi piardă identitatea politică, fiind obiect de dispută între mai mulţi membri marcanţi. Ion Diaconescu a rămas, însă, preşedintele de onoare al PNŢCD. Şi spunea că toată viaţa s-a simţit obligat "să lupte pentru a onora promisiunea făcută liderilor istorici ai ţărăniştilor, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache: de a nu lăsa partidul să moară".

Ion Diaconescu şi-a publicat memoriile în volumele "Temniţa -destinul generaţiei noastre" (1998), "După temniţă" (2003) şi "După Revoluţie" (2003).

Anul trecut, Ion Diaconescu a dat statul român în judecată, cerând 18 milioane de euro, în baza Legii 221/2009, pentru anii de închisoare şi muncă silnică la care a fost condamnat de regimul comunist, iar banii obţinuţi din despăgubire să fie fie donaţi PNŢCD.

"Suma de 18 milioane de euro este ipotetică. Între suma asta şi ce se va da este o diferenţă de la cer la pământ. Maniu mi-a spus să nu las partidul să moară. Partidul este acum în agonie pentru că nu mai are niciun ban", a declarat Diaconescu, la începutul lunii martie, pentru NewsIn.

Tribunalul Bucureşti a decis însă că statul român trebuie să îi plătească 500.000 de euro. Decizia nu a fost definitivă. În 2011, la Curtea de Apel s-a decis ca liderul ţărănist Ion Diaconescu să nu fie despăgubit pentru suferinţele îndurate în închisorile comuniste. Instanţa a constatat că sentinţele de condamnare primite de liderul ţărănist au avut caracter politic.

Tot anul, pe 30 mai, Eugenia, soţia lui Diaconescu, în vârstă de 91 de ani, s-a stins din viaţă.