Instituţiile UE - un mister?

De vină sunt şi birocraţia stufoasă, dificultăţile de comunicare şi schimbările recente rezultate din aplicarea unui nou Tratat al UE. Multe confuzii se menţin însă şi prin aportul unor politicieni, economişti, analişti sau altor personalităţi publice, fie din ignoranţă, fie din interesul de a-şi atinge un scop – politic sau de business. Cel mai recent exemplu este polemica în jurul proiectului minier de la Roşia Montană. Compania Roşia Montană Gold Corporation propune exploatarea aurului şi argintului prin metoda industrială a cianurării, care se foloseşte în Suedia, Finlanda, Spania sau Grecia. Prin urmare, este vorba despre o tehnologie standardizată în UE, printr-o directivă a Comisiei Europene, deci aplicabilă tuturor statelor. Opozanţii proiectului afirmă pe scurt că „UE a interzis cianurile în minerit”, invocând o rezoluţie a Parlamentului European din mai 2010, care cere Comisiei Europene să schimbe legislaţia. Aici intervin confuziile şi manipularea opiniei publice, potenţate de lipsa de cunoaştere a mecanismelor de putere din Uniunea Europeană, scrie qmagazine.ro, pe 2 octombrie 2011.

Rezoluţiile PE nu au valoare  de lege

În primul rând, o rezoluţie nu este un act legislativ, ci o declaraţie politică, o declaraţie de intenţie iniţiată de un grup de politicieni. Anual, Parlamentul European votează zeci de rezoluţii, în special în domeniile drepturilor omului şi politicii externe. Puţine din acestea se transformă în acţiuni politice concrete ale Consiliului European, principalul pilon de putere din UE, din câteva motive: parlamentarii europeni nu au expertiza domeniilor respective şi tind să acţioneze mai mult din considerente electorale decât raţionale. Parlamentul European este singurul organism de putere din UE ales direct de cetăţeni, iar membrii săi preiau de obicei din zbor idei despre care cred că ar plăcea electoratului, eventual sub presiunea unor grupuri de lobby.

Un exemplu cât mai clar în acest sens este seria de rezoluţii din ultimii ani ale PE, prin care se cere Chinei să respecte drepturile omului şi autonomia Tibetului. Este evident că o asemenea poziţie politică nu va putea fi adoptată de UE, pentru că ar duce la deprecierea relaţiilor cu a doua mare economie a lumii şi unul dintre cei mai mari parteneri comerciali. Singurul rezultat garantat al preluării iniţiativei PE în acest domeniu ar fi câteva milioane de şomeri în plus în Europa.

Modelul este simplu: Parlamentul dă o rezoluţie, iar Consiliul ia act şi îşi continuă politica pragmatică şi raţională.

Consiliul European – principala instituţie cu rol de legiferare

Principalul pilon de putere cu rol de legiferare în UE este Consiliul European, în principal la iniţiativa Comisiei Europene, care este forul executiv. Parlamentul European are un rol de co-decizie în legiferare, şi doar într-un număr limitat de domenii. Prin urmare, în cazul exploatării prin cianurare, PE nici nu ar putea elabora mai mult de o rezoluţie.

CE nu intenţionează interzicerea utilizării cianurilor în minerit

Recent, la solicitarea agenţiei Mediafax, Comisia Europeană (CE) a subliniat din nou că nu are în plan o legislaţie pentru interzicerea utilizării cianurilor în minerit, considerând că o astfel de măsură nu se justifică prin raţiuni legate de protecţia mediului sau de sănătate. „Legislaţia existentă, cu precădere în ceea ce priveşte gestionarea deşeurilor din industria extractivă (Directiva 2006/21/CE ) include cereri precise şi stricte care ar trebui să poată asigura nivelul de siguranţă adecvat al facilităţilor din industria extractivă”, se arată în răspunsul CE. Executivul de la Bruxelles subliniază că nu există alternative adecvate utilizării cianurii la extracţia de aur. „În majoritatea depozitelor europene, aurul este amestecat cu alte metale, ceea ce înseamnă că este necesară aplicarea unei metode de separare. Interdicţia generală a utilizării cianurii în minerit ar implica închiderea minelor existente şi care operează în baza unor standarde stringente definite prin Directiva 21 din 2006, lucru care ar afecta numărul de locuri de muncă, fără a aduce o valoare adăugată suplimentară în ceea ce priveşte protejarea mediului sau a sănătăţii. O interdicţie totală a utilizării cianurilor în minerit ar implica, aşadar, stoparea extracţiilor la nivel european şi, pe cale de consecinţă, o creştere a importurilor de aur făcute deseori din ţări cu standarde sociale şi de mediu mai scăzute”,  mai afirmă Comisia.

Din acest punct, dezbaterea capătă accente hilare, pentru că aceiaşi politicieni sau analişti continuă să susţină că „UE a interzis cianura”, în loc să se concentreze pe efectele economice ce ar putea decurge din proiectul industrial de la Roşia Montană. La un nivel mai extins, daunele sunt într-adevăr grave, pentru că, în acest ritm, cetăţenii nu vor înţelege niciodată cum le poate influenţa viaţa, în bine sau în rău, o decizie a Parlamentului European, a Comisiei sau a Consiliului

Industria – motorul ieşirii din recesiune pentru statele UE

România are şansa de a ieşi din criza economică adoptând o strategie de dezvoltare a industriei, pentru a obţine cote mari de valoare adăugată pe termen lung. De altfel, în Uniunea Europeană, s-a remarcat că primele state care au ieşit din criză au fost cele care se bazează în mai mare măsură pe producţia industrială (Germania, Polonia, Suedia sau Finlanda), în timp ce statele în care serviciile sau imobiliarele au o contribuţie mare la PIB şi-au prelungit recesiunea – Grecia, Spania, Irlanda sau România.

Aceste evoluţii au făcut ca înseşi teoriile economice să se schimbe. La începutul anilor 2000, ideea că o economie modernă trebuie să se bazeze pe servicii şi nu pe industrie devenise o axiomă. În ultimii ani, mari economişti ai lumii precum Paul Krugman sau Joseph Stiglitz au afirmat că baza unei economii solide este producţia industrială.

România a pierdut mult la acest capitol în ultimii 20 de ani. Dacă în 1989 ponderea industriei în formarea PIB era de 46%, în 2010 a fost de 27%.

Pe lângă aceşti parametri, mai trebuie luate în calcul tradiţia industrială şi capacitatea învăţământului tehnic de a forma specialişti. Din punct de vedere social, existenţa zonelor  mono-industriale a fost considerată o vulnerabilitate în ultimii 20 de ani, însă aceasta poate fi transformată într-o oportunitate. Multe localităţi şi orașe s-au dezvoltat în jurul unei activităţi industriale precum mineritul, siderurgia sau construcţia de mașini. Populaţia din zonă are tradiţia acestor activităţi şi orgoliul că se poate dezvolta din nou. În plus, învăţământul tehnic mediu şi superior poate reveni la parametri competitivi, odată cu dezvoltarea industriei.