Ne-a dat totul. Ne-a privit, mai întâi, cu multă sinceritate. Nu ne-a întrebat dacă vrem. Ştia că dacă la sfârşit ne vom uita în oglindă şi ne vom recunoaşte, îi vom mulţumi. Ne-a adunat apoi pe toţi într-o lume reprezentativă. La gară, adică. Ne-a şi zis să ne îmbrăcăm cu ce vrem noi. Motiv pentru care mulţi au ieşit în şort şi maieu, că era cald. După aceea, ne-a zis să mâncăm, aşa cum facem noi de obicei, fără să ne fadosim, iar când vom fi obosiţi, să ne culcăm. Să ne sculăm, apoi, să trăim, să învăţăm, să facem engleză, dacă suntem OK, dacă nu, să facem spaniolă şi să ne uităm la telenovele. Sau să facem politică, să candidăm, să fim aleşi, să fim corupţi, să facem grevă, iar când ne va fi mai bine, să mergem la chefuri dacă avem chef, să ascultăm muzică, să dansăm, să ne îndrăgostim de americani, de ce nu, şi să visăm... Ne-a cerut doar să nu ne minţim. Să nu pretindem că suntem altfel decât atunci când ne privim în oglindă. Şi până să fim noi gata să declamăm că vrem să fim sinceri până la capăt, el a deschis aparatul şi a început...

Aşa cum ne-a înregistrat el, noi trăim ca-n gară. De vreo câteva generaţii, stăm tot timpul cu bagajul făcut şi urmărim, cu ochii pe ceas, timpul care se scurge până la sosirea trenului nostru personal. Ne-am mutat în gară în urmă cu o dictatură, la sfârşitul unui război în care am tot sperat să fim salvaţi de americani. Numai că trenul acela personal, din care ar fi trebuit să coboare pentru noi americanii, a fost blocat de tancurile sovietice care ne-au deviat liniile istorice pe o distanţă de câteva decenii. La această nedreaptă schimbare de macaz s-au adăugat blocajele sufleteşti în drame individuale, care au ajuns să ne deformeze social şi să ne înfăţişeze pe toţi ca nişte bieţi pasageri hămesiţi ai istoriei, veşnic aspiranţi la împlinirea marii călătorii spre lumea civilizată. Iar când lumea civilizată s-a apropiat, în sfârşit, de noi, purtând pe şine îndelung aşteptatul tren cu americani, ne-a găsit abrutizaţi de neîmplinirile noastre, schimonosiţi până la grotesc, în gesturi, atitudini şi comportamente primitive.

Contrastul acesta dintre noi şi ei, dintre ceea ce speram să ajungem şi ceea ce suntem de fapt, este înregistrat cu un realism aproape providenţial. Suntem nişte şefi de gară frustraţi de ironiile istoriei, trăind la limita rezistenţei, din furtul obştesc, din şpaga moralizatoare, dând lecţii de etică şi integritate tuturor celorlaţi, exceptându-ne pe noi înşine. Suntem nişte muncitori de fabrici falimentare, căpuşate de şefi de gară, cu restanţe la salarii, manevraţi de sindicalişti aspiranţi la afirmarea socială prin incitarea la ură şi înfometare stradală. Suntem nişte funcţionari mediocri, incapabili de reacţie, blocaţi în birourile noastre de incompetenţă şi degrevaţi, din lipsă de profesionalism, de orice responsabilitate. Suntem nişte politicieni cu mandat şi burtă, care se fâţâie prin mulţime împărţind generos, nouă şi oaspeţilor noştri, în gesturi de un penibil nedisimulat, mici, bere şi alte bucate tradiţionale. Suntem, de fapt, caraghioşi până la ridicol în râvna cu care continuăm să imităm autenticul, chiar şi atunci când se întâmplă ca el să coboare din trenul cu americani pe peronul gării în care trăim.

Filmul său e tot ce se putea spune mai realist despre noi. Despre blocajul istoric care ne-a îngrămădit pe toţi în gara ocupată de sovietici, în care noi îi aşteptam, de fapt, pe americani. Despre desemantizarea acestui ideal şi sensul peiorativ pe care l-am căpătat ca popor. Iar la sfârşit, când aparatul său se apropie de scena finală, oglinda în care ne-am arătat cu toţii fără să ne minţim, fără să ne înşelăm, se frânge în bucăţi. Într-un mic accident de tren personal.

El e Cristian Nemescu. Şi până să plece cu trenul său personal, ne-a dat totul. Dar, în primul rând, ne-a redat pe noi. De aceea, noi, toţi cei care jucăm în California Dreamin, îi mulţumim...

Liana Pătraş